Principiul Securitatii Juridice

PRINCIPIUL SECURITĂŢII JURIDICE, FUNDAMENT
AL STATULUI DE DREPT
REPERE JURISPRUDENŢIALE
Ion PREDESCU
judecător la Curtea Constituţională
Marieta SAFTA
magistrat-asistent şef
În sistemul român de drept, supremaţia Constituţiei şi a legilor a fost
ridicată la rang de principiu constituţional, consacrat de art. 1 alin. (5) din
Legea fundamentală, potrivit căruia „în România, respectarea Constituţiei,
a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.” S-a instituit astfel o
obligaţie generală, impusă tuturor subiectelor de drept, inclusiv
autorităţii legiuitoare, care trebuie să se asigure că activitatea de
legiferare se realizează în limitele şi în concordanţă cu Legea
fundamentală a ţării şi, totodată, să asigure calitatea legislaţiei. Aceasta
întrucât, pentru a respecta legea, ea trebuie cunoscută şi înţeleasă, iar
pentru a fi înţeleasă, trebuie să fie suficient de precisă şi previzibilă,
aşadar să ofere securitate juridică destinatarilor săi. S-a conturat în acest
sens, în strânsă legătură cu principiul general al legalităţii, prevăzut de
textul constituţional menţionat, un alt principiu, cel al securităţii juridice.
Fără a fi consacrat expres de normele constituţionale, fiind mai degrabă o
creaţie a jurisprudenţei, acesta constituie, deopotrivă, un principiu
fundamental al statului de drept, stat care este apreciat în bună măsură în
funcţie de calitatea legilor sale.1
Preocuparea pentru asigurarea securităţii juridice este de actualitate
în România, în condiţiile creşterii cantitative a legislaţiei, determinată de
creşterea complexităţii dreptului, ca urmare a dezvoltării noilor surse de
drept, mai ales a celor comunitare şi internaţionale, precum şi a evoluţiei
societăţii, a apariţiei unor noi domenii de reglementare. Este evident că,
în prezent se legiferează mult, dar, oare, se legiferează bine? Altfel spus,
în activitatea de legiferare este asigurată calitatea legii, în sensul de
conformitate a acesteia cu principiul preeminenţei dreptului şi cu cel al
securităţii juridice, în cel mai larg sens al său?2 Jurisprudenţa Curţii
Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, marcată în
ultimii ani de tot mai frecventa invocare a cerinţelor referitoare la
accesibilitatea şi previzibilitatea legii, poate constitui un răspuns la
această întrebare şi, totodată, un semnal cu privire la necesitatea luării de
măsuri pentru remedierea unor deficienţe ce afectează din ce în ce mai
profund sistemul juridic românesc şi, implicit, existenţa statului de drept.
Iată de ce considerăm utilă prezentarea principalelor exigenţe ale
principiului securităţii juridice, însoţită de exemple din jurisprudenţa
recentă, cu precădere a Curţii Constituţionale.
• Coordonate ale principiului securităţii juridice
Având o structură complexă, principiul securităţii juridice exprimă,
în esenţă, faptul că cetăţenii trebuie protejaţi „contra unui pericol care
1 Sorin Popescu, Cătălin Ciora, Victoria Ţăndăreanu, Aspecte practice de tehnică şi
evidenţă legislativă , Editura Monitorul Oficial, 2008, p. 7.
2 «Sintagma „prevăzută de lege” nu se referă doar la dreptul intern, ci vizează şi
calitatea „legii”; prin această expresie se înţelege compatibilitatea legii cu principiul
preeminenţei dreptului, menţionat explicit în preambulul Convenţiei» Curtea Europeană
a Drepturilor Omului, Cauza Rotaru împotriva României, 2000, Beatrice Ramaşcanu,
Jurisprudenţa CEDO în cauzele împotriva României, Ed. Hamangiu, 2008, p. 108.
vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o
dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze“3. Acest principiu a fost
consacrat şi a cunoscut o continuă îmbogăţire în dreptul european, atât la
nivel general comunitar, cât şi în materia protecţiei drepturilor omului.
Astfel, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a statuat că
principiul securităţii juridice face parte din ordinea juridică comunitară şi
trebuie respectat atât de instituţiile comunitare, cât şi de statele membre,
atunci când acestea îşi exercită prerogativele conferite de directivele
comunitare.4
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în
jurisprudenţa sa, de exemplu în cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979
importanţa respectării principiului securităţii juridice, considerat ca fiind
în mod necesar inerent atât dreptului Convenţiei, cât şi dreptului
comunitar.5 În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, acest
principiu este consacrat în mod explicit în legătură cu unul dintre
drepturile fundamentale reglementate de Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv dreptul la un
proces echitabil. În numeroase cauze împotriva României, de exemplu
cauza Brumărescu împotriva României6 , această instanţă a statuat că unul
dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul
securităţii raporturilor juridice, care impune, printre altele, ca soluţia dată
în mod definitiv de către tribunale unui litigiu să nu fie repusă în discuţie.
Fără a neglija importanţa acestei dimensiuni a principiului securităţii
3 Lucien François, Le problème de la sécurité juridique, lucrarea La sécurité
juridique, Ed. Jeune Barreau de Liège, Liège, 1993, p. 10, Cosmin Flavius Costaş,
fiscalitatea.ro.
4 Cauza C-381/97, Belgocodex, Culegere 1998, p. I-8153, par. 26, idem Cosmin
Flavius Costaş.
5 Corneliu Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, comentariu pe
articole, vol. I - Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, p. 472.
6 M. Of. nr. 414 din 31 august 2000.
juridice, care priveşte stabilitatea situaţiilor juridice şi a raporturilor
consfinţite prin hotărâri judecătoreşti, din motive de spaţiu afectat
prezentului studiu, dar şi în considerarea obiectivului principal propus la
elaborarea sa, ne vom îndrepta atenţia către dimensiunea aceluiaşi
principiu care priveşte activitatea de elaborare, modificare, abrogare,
corelare şi sistematizare a actelor normative. Sub acest din urmă aspect,
principiul securităţii juridice cuprinde, în principal, următoarele exigenţe:
neretroactivitatea legii, accesibilitatea şi previzibilitatea legii, asigurarea
interpretării unitare a legii.
• Neretroactivitatea legii7
Instituit de Codul civil francez din 1804, principiul neretroactivităţii
legii a fost preluat iniţial de legiuitorul român în Codul civil şi, respectiv,
în Codul penal. În considerarea importanţei sale pentru statul de drept,
acest principiu a fost ridicat la rang constituţional, fiind consacrat în art.
15 alin. (2) din Constituţia României din 1991. Ca urmare a receptării
jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, forma iniţială a
textului a fost îmbogăţită cu ocazia revizuirii Constituţiei, astfel încât, în
prezent, acesta are următoarea redactare: „Legea dispune numai pentru
viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. Aşa
cum observa Curtea Constituţională în una dintre deciziile sale8,
„consecinţele înscrierii principiului neretroactivităţii în Constituţie sunt
foarte severe şi probabil, tocmai de aceea, soluţia aceasta nu se
întâlneşte în foarte multe ţări, dar în acelaşi timp ridicarea la rangul de
principiu constituţional se justifică prin faptul că asigură în condiţii mai
7 Pentru detalii, a se vedea şi Ioan Vida, Acţiunea normei juridice în timp, în
Revista Dreptul nr. 12/1994, p. 81; Mihai Constantinescu, Radu Mareş, Principiul
neretroactivităţii legii în cazul deciziilor Curţii Constituţionale, în Revista Dreptul
11/1999, p. 82.
8 Decizia nr. 9/1994, M. Of. nr. 326 din 25 noiembrie 1994.
bune securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept,
precum şi datorită faptului că blochează nesocotirea separaţiei dintre
puterea legislativă, pe de o parte, şi puterea judecătorească sau cea
executivă, pe de altă parte, contribuind în acest fel la consolidarea
statului de drept”.
Ca urmare a consacrării sale constituţionale, acest principiu a
devenit obligatoriu nu doar pentru judecătorul care aplică legea, ci şi
pentru legiuitor, care este ţinut deopotrivă să-l respecte în procesul de
legiferare, neretroactivitatea legii constituind o garanţie fundamentală a
drepturilor constituţionale, îndeosebi, aşa cum s-a subliniat9, a libertăţii
şi siguranţei persoanei. Profesorul Mihai Eliescu, arăta în acest sens, în
mod sugestiv, că10 „dacă ceea ce s-a făcut în conformitate cu legea în
vigoare ar putea fi necontenit stricat de legea nouă, orice prevedere în
timp ar fi cu neputinţă şi ordinea juridică însăşi ar fi ameninţată pe
măsură ce s-ar slăbi încrederea în securitatea drepturilor, în stabilitatea
circuitului civil.... Dacă legea nouă nu ar respecta ceea ce a fost făcut în
cadrul prevederilor legii vechi, încrederea ar dispărea şi, odată cu ea, ar fi
atinsă autoritatea legii, căci voinţa de a da ascultare permisiunilor,
poruncilor şi opiniilor legale, ar fi, desigur, în bună măsură demobilizată
dacă cel ce s-a supus lor nu ar fi sigur că, procedând astfel, va sta sub
scutul legii.”
Curtea Constituţională, în exercitarea competenţei sale prevăzute de
Constituţie şi de legea sa de organizare şi funcţionare11, a sancţionat în
9 Constituţia României – Comentariu pe articole, coordonatori I. Muraru, E. S.
Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 139.
10 M. Eliescu, Aplicarea legii civile în timp şi spaţiu, Conflictele de legi, în Tratat de
drept civil, vol. I, Partea generală, de Tr. Ionaşcu ş.a., Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 80.
11 Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, M.
Of. nr. 643 din 16 iulie 2004.
numeroase rânduri12, prin constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor
legale cu privire la care a fost sesizată, încălcarea principiului
neretroactivităţii legii, contribuind, totodată, la definirea lui. Astfel, de
exemplu, reţinând că acest principiu se aplică însăşi Legii fundamentale a
ţării, Curtea a statuat13 că, „a decide că prin dispoziţiile sale privind
reglementarea proprietăţii, Constituţia în vigoare ar putea desfiinţa sau
modifica situaţii juridice anterioare, existente ca o consecinţă a unor acte
normative preconstituţionale, care au avut ca efect trecerea unor bunuri
în proprietatea statului, ar însemna să se încalce principiul constituţional
al neretroactivităţii legii.” Curtea a mai stabilit14 că o lege nu este
retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută
anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei
situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste
cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii
vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în
vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. Atunci însă când o lege
nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi,
toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au
realizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu mai pot fi modificate
ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte
suveranitatea legii anterioare.15
12 De exemplu: Decizia nr. 73/1995, M. Of. nr. 177 din 8 august 1995, Decizia
nr. 56/2000, M. Of. nr. 367 din 8 august 2000, Decizia nr. 303/2001, M. Of. nr. 809
din 17 decembrie 2001, Decizia nr. 98/2002, M. Of. nr. 301 din 8 mai 2002, Decizia
nr. 61/2007, M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2007, Decizia nr. 665/2007, M. Of. 547
din 10 august 2007, Decizia nr. 755/2008, M. Of. 537 din 16 iulie 2008, Decizia nr.
830/2008, M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008, Decizia nr. 1345/2008, M. Of. nr. 873 din
23 decembrie 2008.
13 Decizia nr. 159/1999, M. Of. nr. 52 din 2 februarie 2000.
14 Decizia nr. 330/2001, M. Of. nr. 59 din 28 ianuarie 2002, Decizia nr.
458/2003, M. Of. nr. 24 din 13 ianuarie 2004.
15 Decizia nr. 830/2008, M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008.
• Accesibilitatea şi previzibilitatea legii
Accesibilitatea legii priveşte, în principal, aducerea la cunoştinţă
publică a acesteia, care se realizează prin publicarea actelor normative.
Pentru ca o lege lato sensu să producă efecte juridice, trebuie să fie
cunoscută de destinatarii săi; efectele legii se produc, prin urmare, după
aducerea sa la cunoştinţa publică şi după intrarea sa în vigoare. În dreptul
intern, regulile privind intrarea în vigoare a actelor normative sunt
prevăzute de art. 78 din Constituţie16, precum şi de art. 11 din Legea nr.
24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea
actelor normative17. Aceasta are loc, în funcţie de categoria din care
face parte actul normativ în cauză, la data publicării în Monitorul Oficial al
României sau la o dată ulterioară publicării, stabilită fie expres de norma
constituţională, fie chiar în cuprinsul actului normativ respectiv. Este
contrar dispoziţiilor art. 15 alin. (2) şi art. 78 din Constituţie ca o lege să
prevadă în textul ei, pentru intrarea în vigoare, o dată anterioară
publicării în Monitorul Oficial al României. În acest sens Curtea
Constituţională s-a pronunţat, de exemplu, prin Deciziile nr. 7/200218 şi
nr. 568/200519. Tot astfel, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a
statuat în mod constant că, în general, principiul securităţii juridice
interzice ca o măsură comunitară să producă efecte înainte de publicarea
ei.20
Există însă şi o altă semnificaţie a noţiunii de accesibilitate, asociată
exigenţei previzibilităţii legii, şi anume aceea care priveşte modul de
receptare a conţinutului actelor normative de către corpul social, în
16 „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de
la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.”
17 Republicată în M. Of. nr. 777 din 25 august 2004.
18 M. Of. nr. 220 din 2 aprilie 2002.
19 M. Of. nr. 1060 din 26 noiembrie 2005.
20 Cauza C 368/89, Crispoltoni , Culegere 1991, p I-3695, par. 17, Cosmin Flavius
Costaş, op. cit.
sensul de înţelegere a acestora. Norma juridică trebuie să fie clară,
inteligibilă, întrucât cei cărora li se adresează trebuie nu doar să fie
informaţi în avans asupra consecinţelor actelor şi faptelor lor, ci să şi
înţeleagă consecinţele legale ale acestora. În caz contrar, principiul nemo
censetur ignorare legem nu ar mai putea fi aplicat, ceea ce ar avea grave
consecinţe asupra securităţii raporturilor sociale, a existenţei societăţii în
general.
Într-o bogată jurisprudenţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului
a subliniat importanţa asigurării accesibilităţii şi previzibilităţii legii,
instituind şi o serie de repere pe care legiuitorul trebuie să le aibă în
vedere pentru asigurarea acestor exigenţe. Astfel, în cauze precum Sunday
Times contra Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 1979,
Rekvényi contra Ungariei, 1999, Rotaru împotriva României, 2000, Damman
împotriva Elveţiei, 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat
că „nu poate fi considerată «lege» decât o normă enunţată cu suficientă
precizie, pentru a permite individului să-şi regleze conduita. Individul
trebuie să fie în măsură să prevadă consecinţele ce pot decurge dintr-un act
determinat”; „o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu
suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la
nevoie poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita”;
„în special, o normă este previzibilă atunci când oferă o anume garanţie
contra atingerilor arbitrare ale puterii publice”. Sub acest aspect, principiul
securităţii juridice se corelează cu un alt principiu, dezvoltat în dreptul
comunitar, şi anume principiul încrederii legitime. Potrivit jurisprudenţei
Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (de exemplu cauzele Facini
Dori v Recre, 199421, Foto-Frost v Hauptzollant Lübeck.Ost, 198722 ),
principiul încrederii legitime impune ca legislaţia să fie clară şi
21 Cauza C-91/92, în Takis Tridimas, „The General Principles of EU Law”, Oxford
EC LawLibrary, p. 244.
22 Cauza 314/85, idem, p. 248.
predictibilă, unitară şi coerentă;23 de asemenea, impune limitarea
posibilităţilor de modificare a normelor juridice, stabilitatea regulilor
instituite prin acestea.
Şi în doctrină s-a afirmat, în acelaşi sens, că prima dintre condiţiile ce
asigură aplicabilitatea dreptului o constituie suficienta sa definire24, care
vizează asigurarea rigorii atât în planul conceptualizării dreptului, a
noţiunilor juridice, cât şi în planul redactării actelor normative. Aşa cum s-a
remarcat, „elaborarea legilor nu este numai o artă, ci este, în egală
măsură, o ştiinţă sau mai exact o tehnică şi, în plus, o tehnică dificilă.”25
Rigorile legiferării îşi găsesc expresia în normele de tehnică legislativă, care
trebuie respectate de legiuitorul român la elaborarea oricărui act normativ26.
Legea nr. 24/2000 prevede în acest sens o serie de reguli, respectiv „textul
legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi
sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. [art. 7 alin. (4)]; „în cadrul
soluţiilor legislative preconizate trebuie să se realizeze o configurare
explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, care au
un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor
corectă şi a se evita interpretările greşite.” [art. 24]; „actele normative
trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis,
sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc [iar în art. 34 alin. (1)].”
În considerarea aceluiaşi obiectiv, vizând calitatea legislaţiei, actul
normativ menţionat impune fundamentarea soluţiilor legislative, pentru o
cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă, stabileşte reguli privind
integrarea armonioasă a proiectelor de acte normative în ansamblul
23 A se vedea şi TC Hartley, „The foundations of European Community law”, Oxford
University Press, 2007, p. 146 şi următoarele.
24 Jean Dabin – „Theorie Générale du Droit”, Dalloz, Paris, 1969, p. 268.
25 Jean-Claude Piris – „Union européenne: comment rédiger une legislation de
qualité dans 20 langues et pour 25 Etats members ”, în „Revue du droit public”, nr.
2/2005, p. 476.
26 Art. 3 din Legea nr. 24/2000.
legislaţiei, unicitatea reglementării, evitarea paralelismelor, precum şi cu
privire la modificare, completare, abrogare şi alte evenimente legislative.
Lipsa de accesibilitate şi previzibilitate a dispoziţiilor legale este din
ce în ce mai des invocată şi în faţa Curţii Constituţionale, care s-a
pronunţat, într-o serie de cauze, asupra încălcării acestor exigenţe.
Astfel, în control a priori, prin Decizia nr. 453/200827, constatând
neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea Legii nr. 115/1996 pentru
declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane
cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, Curtea a
reţinut că modificările propuse de legiuitor sunt imprecise şi inadecvate,
întrucât este utilizată expresia „diferenţe nejustificabile ”, a cărei sferă de
cuprindere nu poate fi determinată. De aceea, Curtea a constatat că „în
condiţiile în care prin legea criticată sunt reglementate măsuri excesive,
insuficient elaborate, uneori imposibil de realizat, dar cu efect evident
neconstituţional, este necesară înlăturarea acestora”. Tot astfel, prin
Decizia nr. 710/200928, Curtea, făcând trimitere în mod expres la
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la cerinţele
de accesibilitate şi previzibilitate a normei juridice, a constatat
neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr.
188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici reţinând, printre altele:
„legea examinată, prin modul deficitar de redactare, nu corespunde
exigenţelor de tehnică legislativă specifice normelor juridice”. În ceea ce
priveşte controlul a posteriori, menţionăm Decizia nr. 189/200629, prin
care Curtea a constatat că dispoziţiile din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/200430, potrivit cărora termenul pentru declararea
căii de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti curge „de la pronunţare
27 M. Of. nr. 374 din 16 mai 2008.
28 M. Of. nr. 358 din 28 mai 2009.
29 M. Of. nr. 307 din 5 aprilie 2006.
30 M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004.
ori de la comunicare” sunt neconstituţionale, din cauza lipsei lor de
precizie. Curtea a reţinut în acest sens că „părţile nu au un reper sigur al
termenului în care pot să atace cu recurs hotărârea pronunţată de
instanţa de contencios administrativ în prima instanţă, ceea ce face ca
accesul lor la justiţie pe calea exercitării căii de atac prevăzute de lege să
fie incert, adică limitat.”
În numeroase alte cauze, Curtea a respins ca inadmisibile excepţiile
de neconstituţionalitate invocate, reţinând că, sub aparenţa unor critici
referitoare la ambiguitatea şi neclaritatea textelor de lege, se solicită
interpretarea acestora, aspect ce excedează competenţei Curţii
Constituţionale. Existenţa unor probleme de interpretare şi aplicare a legii
este inerentă oricărui sistem de drept, deoarece, în mod inevitabil,
normele juridice au un anumit grad de generalitate. Aşa cum remarca şi
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de exemplu în cauza Dragotoniu
şi Militaru-Pidhorni împotriva României, 200731, „din cauza principiului
generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie
absolută. Una din tehnicile tip de reglementare constă în recurgerea mai
degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea,
numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai
puţin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la
schimbările de situaţie. Interpretarea şi aplicarea unor asemenea texte
depind de practică. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte
tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa
interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu
condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi evident
previzibilă”. Întinderea noţiunii de previzibilitate depinde însă, într-o largă
măsură, de conţinutul textului respectiv, de domeniul la care se referă, ca şi
de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Asemenea consecinţe nu au
nevoie să fie previzibile cu o certitudine absolută. O atare certitudine
31 Beatrice Ramaşcanu, op. cit., p. 711.
(absolută), oricât de dorită ar fi, este imposibil de realizat şi, mai mult, poate
da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării.
Cele arătate conduc către o altă exigenţă a principiului securităţii
juridice, care priveşte interpretarea legii întrucât, dacă elementul de
interpretare a dispoziţiilor legale este inevitabil, principiul securităţii juridice
impune şi în această privinţă anumite limite şi rigori.
• Asigurarea interpretării unitare a legii
Chiar dacă, aparent, acest element al securităţii juridice aduce în
prim-plan rolul instanţele judecătoreşti, în realitate exigenţa priveşte tot
activitatea legislativă, întrucât de modul în care sunt reglementate, corelate,
sistematizate actele normative, depinde unitatea interpretării acestora.
După intrarea în vigoare a unui act normativ, la elaborarea căruia se
presupune că au fost respectate regulile de tehnică legislativă la care
ne-am referit, pe durata existenţei acestuia pot interveni diferite
evenimente legislative, cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea,
republicarea, suspendarea sau altele asemenea, în toate aceste cazuri
revenind tot legiuitorului asigurarea clarităţii şi coerenţei reglementării,
precum şi integrarea armonioasă a acesteia în sistemul de drept, pentru
eliminarea pe cât posibil a divergenţelor de interpretare.
Existenţa unor asemenea divergenţe profunde de interpretare în cadrul
sistemului român de drept a fost constatată de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului în numeroase cauze, cu consecinţa condamnării statului
român. Astfel, în cauza Păduraru împotriva României, 200532, Curtea a
statuat că „în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii
instanţelor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce
persistă în timp şi ţin de un domeniu ce prezintă un mare interes social,
sunt de natură să dea naştere unei incertitudini permanente şi să diminueze
încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre
32 M. Of. nr. 514 din 14 iunie 2006.
componentele statului de drept.” Recent, în cauza Viaşu împotriva României,
2008, aceeaşi Curte, referindu-se la o serie de alte cauze împotriva
României (Străin şi alţii, Păduraru, Porţeanu, Radu), a constatat din nou lipsa
de coerenţă şi de previzibilitate a legislaţiei române, materia examinată fiind
cea care priveşte retrocedările de imobile. Curtea a reţinut cu acel prilej că
dificultăţile de ordin organizatoric ale autorităţilor competente în
implementarea măsurilor privind retrocedările de imobile [aşadar
problemele determinate de aplicarea legii] sunt consecinţa modificărilor
repetate pe cale legislativă a mecanismului de restituire, remarcând faptul
că aceste modificări „au creat un climat de incertitudine juridică”. Această
incertitudine a fost denunţată de diferite instanţe judecătoreşti române care
au încercat, fără un succes durabil, să elimine „echivocul situaţiilor juridice
incerte”. Remarcând, în aceeaşi cauză, existenţa a zeci de hotărâri care au
dus la constatarea încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie,
precum şi a peste o sută de cereri similare aflate pe rolul Curţii, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a calificat problema care a determinat
insecuritatea juridică ca având „caracter sistemic”, fiind generată de o
„imperfecţiune” în ordinea juridică internă şi o „disfuncţionalitate a legislaţiei
române”.
Şi jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale ne oferă un exemplu al
modului în care, urmare lipsei de corelare a actelor normative, s-au creat
probleme de interpretare a legii, care pot avea consecinţe în planul
securităţii juridice. Astfel, pe rolul Curţii Constituţionale a fost înregistrat un
număr semnificativ de cauze – de ordinul miilor, având ca obiect excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 298 alin. 2 teza finală din Codul
muncii, cauze în care s-a invocat, în esenţă, o problemă de interpretare a
legii, generată de coexistenţa Legii nr. 168/199933 privind soluţionarea
33 M. Of. nr. 582 din 29 noiembrie 1999.
conflictelor de muncă şi a Legii nr. 53/200334, Codul muncii, legea generală
în materie, care a intrat însă în vigoare ulterior legii speciale menţionate, iar
prin dispoziţiile art. 298 alin. 2 teza finală a abrogat „orice dispoziţie
contrară”. Cum competenţa instanţelor în materia dreptului muncii este
reglementată în mod diferit de cele două acte normative, şi cum între aceste
acte există raportul lege generală - lege specială, cu incidenţa principiilor de
interpretare specifice acestui raport, în faţa instanţelor judecătoreşti s-a
ridicat problema interpretării dispoziţiilor art. 298 alin. 2 ultima liniuţă din
Codul muncii, cu consecinţe în planul stabilirii competenţei teritoriale a
instanţelor judecătoreşti – fie în baza legii speciale, fie a legii generale (în
măsura în care se interpretează că aceasta din urmă a abrogat dispoziţiile
legii speciale). Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de
neconstituţionalitate35 reţinând, în esenţă, că aspectele deduse controlului
nu intră în competenţa sa, întrucât vizează aspecte de interpretare şi
aplicarea legii, respectiv de legiferare.
Chiar dacă există soluţie în dreptul intern pentru rezolvarea
eventualelor contradicţii de jurisprudenţă determinate de diferenţele de
interpretare şi aplicare ale aceluiaşi text de lege, şi anume recursul în
interesul legii, reglementat de art. 329 din Codul de procedură civilă,
asemenea situaţii sunt de natură să afecteze încrederea cetăţeanului în
securitatea juridică oferită de stat, prin normele edictate. În plus, lipsa de
coerenţă şi de sistematizare a legislaţiei poate conduce la încălcarea unui alt
principiu fundamental pentru statul de drept, cel al separaţiei puterilor în
stat. Astfel, confruntate cu problemele menţionate, instanţele judecătoreşti
trebuie să găsească soluţii, deoarece, potrivit art. 3 din Codul civil,
„Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede,
34 M. Of. nr. 72 din 5 februarie 2003.
35 De exemplu, prin Decizia 1005/2009, M. Of. nr. 575 din 18 august 2009.
sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca
culpabil de denegare de dreptate”. Uneori însă, efortul de suplinire a
lacunelor sau imperfecţiunilor legislative poate conduce la o depăşire a
competenţei instanţelor judecătoreşti. Curtea Constituţională a constatat în
acest sens, în una dintre deciziile anterior menţionate36 că, din cauza lipsei
de claritate a textului criticat „judecătorul este constrâns să stabilească el
însuşi, pe cale jurisprudenţială, în afara legii, adică substituindu-se
legiuitorului, regulile necesare pentru a se pronunţa asupra recursului cu
judecarea căruia a fost învestit, încălcând astfel dispoziţiile art. 1 alin. (4)
din Constituţie, privind separaţia puterilor.”37 Pentru a ilustra aplicarea
aceluiaşi principiu constituţional invocăm şi Decizia nr. 1325/200838, prin
care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a Ordonanţei
Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor
formelor de discriminare, constatând că dispoziţiile criticate sunt
neconstituţionale „în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că
instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea
unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt
discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau
cu prevederi cuprinse în alte acte normative.” Aşadar, instanţa poate
36 M. Of. nr. 461 din 3 iulie 2009.
37 În lucrarea „Ficţiunile juridice” (Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 290), profesorul
Ion Deleanu, referindu-se la dispoziţiile art. 3 din Codul civil, arăta următoarele:
„Semnifică aceasta o «dezlegare» pentru o activitate judiciară normativă? Credem că
răspunsul nu poate fi decât negativ: pentru ca instanţa să ajungă la concluzia că legea
este obscură sau incompletă ea trebuie să o «interpreteze» - o lege clară şi precisă nu
trebuie interpretată, ci pur şi simplu aplicată - dar interpretarea legii nu înseamnă
formularea ei, ci, după caz, clarificarea, adaptarea, nuanţarea sau extrapolarea
dispoziţiilor ei, pentru a o face aplicabilă la circumstanţele cauzei.”
38 M. Of. nr. 872 din 23 decembrie 2008.
interpreta o normă juridică, dar ea nu poate substitui legiuitorului39; dacă
face acest lucru, încalcă separaţia puterilor în stat, ceea ce poate crea un
conflict juridic de natură constituţională.
Curtea Constituţională a constatat existenţa unui asemenea conflict
între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României şi
Guvernul României, pe de altă parte, determinat de pronunţarea de către
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra unor recursuri în interesul legii
întemeiate pe practica neunitară a instanţelor judecătoreşti cu privire la
acordarea unor drepturi salariale. Considerăm că la originea situaţiei
juridice constatate de Curte se află însă modul deficitar de reglementare şi
redactare a dispoziţiilor legale referitoare la drepturile salariale ale
judecătorilor, procurorilor, celorlalţi magistraţi şi ale personalului auxiliar de
specialitate, cauzat de modificările succesive, care nu au corespuns
exigenţelor de tehnică legislativă specifice normelor juridice, ceea ce a
determinat intervenţia instanţelor de judecată şi, în final, a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, printr-o serie de decizii viu disputate. Prin Decizia nr.
838/200940, pronunţată cu acel prilej, Curtea Constituţională a statuat că
respectarea normelor de tehnică legislativă este o obligaţie opozabilă
legiuitorului, primar sau delegat. Demersul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
de a corecta, pe calea recursului în interesul legii, vicii de tehnică legislativă
sau de constituţionalitate care au afectat procedura abrogării unor acte
normative, şi de a repune în vigoare acte care îşi încetaseră aplicarea, a fost
apreciat de Curte ca fiind în contradicţie cu normele constituţionale. Curtea
a reţinut că „o atare operaţie juridică nu poate fi realizată decât de
39 Nu poate fi primită interpretarea în sensul că atunci când instanţa complineşte
lacunele legislative „voluntare” sau intra legem, se poate presupune intenţia legiuitorului
de a conferi instanţelor un gen de „delegare de putere”, deoarece „delegarea legislativă”
nu poate fi prezumată, ea trebuie să fie expresă şi riguros determinată. Or, nici o normă
a dreptului nu acreditează ideea „delegării legislative” în favoarea instanţei, singura
excepţie constituind-o delegarea în favoarea Guvernului. (Ion Deleanu, op. cit., p. 290).
40 Decizia nr. 189/2006, M. Of. nr. 307 din 5 aprilie 2006.
autoritatea legiuitoare (Parlament sau Guvern, după caz), unica abilitată să
dispună cu privire la soluţiile ce se impun în această materie.” Aşadar, „în
exercitarea atribuţiei prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi
aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu
respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor [...]
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să
instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să
efectueze controlul de constituţionalitate al acestora”.
Concluzii
Importanţa respectării principiul securităţii juridice pentru existenţa
statului de drept impune o mai mare atenţie acordată calităţii legii. Ca
urmare, chiar dacă creşterea exponenţială a numărului de acte normative şi
a complexităţii acestora poate fi justificată prin factori de natură istorică,
sociologică, politică, economică, este necesar un efort de disciplinare a
excesului normativ şi de supunere a normelor edictate rigorilor securităţii
juridice. Este vorba de un efort care priveşte legiuitorul - primar sau
delegat, şi care presupune diagnosticarea problemelor, identificarea de
remedii adecvate, în sensul organizării activităţii de legiferare prin
fundamentarea riguroasă a acesteia pe principiile tehnicii legislative şi a
creşterii accesibilităţii şi previzibilităţii normelor juridice. Să ne amintim că
„[...] limbajul legilor trebuie să fie simplu... Când legea este scrisă într-un
stil pompos, ea nu mai este socotită decât un obiect de paradă... Legile
nu trebuie să fie subtile; ele sunt concepute pentru oameni cu posibilităţi
modeste de înţelegere. Când excepţiile, limitările, amendamentele la o
lege nu sunt necesare, este mai bine să nu existe. Asemenea detalii trimit
mereu spre noi detalii. Nu trebuie aduse modificări la o lege fără un
motiv întemeiat. În conceperea legilor trebuie avut în vedere ca acestea să
nu tulbure firea lucrurilor [...]”41 .
Nu în ultimul rând trebuie subliniată necesitatea întăririi rolului
Consiliului Legislativ care, potrivit art. 79 din Constituţie, „este organ
consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte
normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii
legislaţii.” Studiile doctrinare42 relevă faptul că, în prezent, o serie de acte
normative sunt supuse arareori avizării Consiliului (amendamentele propuse
în comisii sau în plenul Parlamentului, proiectele de legi sau propunerile
legislative primite de comisii după adoptarea lor de către Camerele
Parlamentului), iar altele nu sunt supuse avizării (ordinele cu caracter
administrativ, instrucţiunile şi alte acte ale conducătorilor ministerelor,
organelor administraţiei publice centrale sau ale autorităţilor administrative
autonome, care se emit în baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi
ordonanţelor Guvernului, proiectele de lege de aprobare sau de respingere a
ordonanţelor). Or, acesta reprezintă un risc în asigurarea caracterului unitar
al legislaţiei,43 sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, care a
subliniat importanţa implicării autorităţii menţionate în activitate de
legiferare. Astfel, de exemplu, într-o cauză în cadrul controlului de
constituţionalitate a priori44, remarcând că avizul dat de Consiliul Legislativ
se referea la propunerea legislativă privind unele măsuri pentru organizarea
administraţiei publice şi că proiectul de lege adoptat de Senat a căpătat o
formă deosebită de cea avizată iniţial de Consiliu, Curtea a reţinut că „în
această situaţie, era de apreciat dacă nu ar fi fost cazul ca pentru
amendamentele formulate în cadrul comisiei să se fi solicitat punctul de
41 Montesquieu, Spiritul legilor, în Philippe Malaurie, Antologia gândirii juridice,
Ed. Humanitas, p. 120.
42 Constituţia României – comentariu pe articole, op. cit., p. 738.
43 I. Vida, Legistica formală, Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 234.
44 Decizia nr. 710/2009 asupra Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr.
188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, M.Of. nr. 358 din 28 mai 2009.
vedere al Consiliului Legislativ, având suportul constituţional în art. 79 alin.
(1) din Legea fundamentală şi cel regulamentar în art. 99 alin. (7) din
Regulamentul Camerei Deputaţilor.”
Având în vedere cele arătate şi faţă de jurisprudenţa la care am făcut
referire, ni se pare potrivită, mutatis mutandis, drept concluzie, invocarea
unei recomandări a Consiliului de Stat francez45, determinată de
constatarea agravării problemelor legate de securitatea juridică oferită de
legislaţia franceză: „să legiferăm mai puţin, dar să legiferăm mai bine.”46
45 Conseil d Etat, Raport public annuel 1991, [2006] De la sécurité juridique, La
Documentation française, pe larg, Sorin Popescu, Victoria Ţăndăreanu – „Securitatea
juridică şi complexitatea dreptului în atenţia Consiliului de Stat francez”, în Buletin de
informare legislativă nr. 1/2007.
46 „légiférons moins, légiférons mieux”.

JURIDICE

DECIZIA Nr.1.007
din 7 octombrie 2008

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.2 lit.a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.67/2007 şi ale art.41 alin.(2) din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale

Publicată în Monitorul Oficial nr.777 din 20.11.2008

Ioan Vida
- preşedinte
Nicolae Cochinescu
- judecător
Aspazia Cojocaru
- judecător
Acsinte Gaspar
- judecător
Petre Lăzăroiu
- judecător
Ion Predescu
- judecător
Puskás Valentin Zoltán
- judecător
Tudorel Toader
- judecător
Augustin Zegrean
- judecător
Ion Tiucă
- procuror
Mihaela Senia Costinescu
- magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.2 lit.a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.67/2007 şi ale art.41 alin.(2) din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, excepţie ridicată, din oficiu, în Dosarul nr.3.524/102/2007 al Tribunalului Mureş - Secţia civilă.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
Prin Încheierea din 18 martie 2008, pronunţată în Dosarul nr.3.524/102/2007, Tribunalul Mureş - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.2 lit.a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.67/2007 şi ale art.41 alin.(2) din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Tribunalul Mureş - Secţia civilă arată că reglementarea art.41 alin.(2) din Legea nr.19/2000 care stabileşte o vârstă standard de pensionare pentru femei diferită de cea a bărbaţilor reprezintă o măsură legală de protecţie a unui grup defavorizat, femeile. Această măsură este aplicată în mod generic şi nediferenţiat, în mod imperativ şi inflexibil şi, tot mai des, în situaţii în care starea de defavorizare nu mai există, contrar prevederilor art.6 alin.(1) şi (2) din Legea nr.24/2000. În acest sens, arată că în societatea contemporană a crescut rolul social al femeilor pe fondul îmbunătăţirii stării de sănătate a populaţiei şi al creşterii speranţei de viaţă, iar o serie foarte largă de profesii şi meserii permit exercitarea acestora până la vârste înaintate. Astfel, aplicarea acestei măsuri pentru întreaga categorie de femei are ca efect încălcarea dreptului constituţional la muncă al acestora, deoarece măsura se aplică chiar în condiţiile în care obiectivul urmărit nu mai există, împotriva voinţei celor care ar trebui să beneficieze de tratamentul de protecţie. În plus, diferenţa de tratament juridic între femei şi bărbaţi este discriminatorie, contravenind art.16 din Constituţie.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art.2 lit.a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.67/2007 arată că acestea sunt, de asemenea, discriminatorii, întrucât se referă doar la sistemele de securitate socială care suplimentează sau înlocuiesc sistemul general public de securitate socială. Această limitare este inadmisibilă şi nerezonabilă într-o societate democratică.
În conformitate cu dispoziţiile art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului consideră că art.2 lit.a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.67/2007 este constituţional, întrucât se aplică tuturor persoanelor aflate în situaţia reglementată de ipoteza normei juridice, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare. În ceea ce priveşte însă art.41 alin.(2) din Legea nr.19/2000, arată că acesta este neconstituţional. Astfel, stabilirea unei vârste de pensionare diferenţiate între femei şi bărbaţi nu are o justificare obiectivă şi raţională. Aplicarea criteriului bazat pe diferenţa de sex la stabilirea vârstei de pensionare încalcă principiul egalităţii cetăţenilor în drepturi.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.146 lit.d) din Constituţie, ale art.1 alin.(2), ale art.2, 3, 10 şi 29 din Legea nr.47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art.2 lit.a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.67/2007 privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.443 din 29 iunie 2007, şi aprobată prin Legea nr.44/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.227 din 25 martie 2008, dispoziţii potrivit cărora, "În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
a) scheme profesionale de securitate socială - schemele al căror scop este de a furniza salariaţilor sau persoanelor care desfăşoară activităţi independente dintr-o întreprindere ori grup de întreprinderi, un domeniu de activitate economică, sector profesional sau grup de sectoare prestaţii menite să suplimenteze ori să înlocuiască prestaţiile prevăzute de sistemul general public de securitate socială, indiferent dacă apartenenţa la aceste scheme este obligatorie sau facultativă."
De asemenea, obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie şi prevederile art.41 alin.(2) din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.140 din 1 aprilie 2000, dispoziţii potrivit cărora "Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru bărbaţi. Atingerea vârstei standard de pensionare se va realiza în termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin creşterea vârstelor de pensionare, pornindu-se de la 57 de ani pentru femei şi de la 62 de ani pentru bărbaţi, conform eşalonării prevăzute în anexa nr.3".
Tribunalul Mureş - Secţia civilă consideră că aceste texte de lege sunt contrare art.16 alin.(1) şi art.41 alin.(1) din Constituţie, care consacră principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi dreptul la muncă.
Problema constituţionalităţii prevederilor de lege care instituie o diferenţă de tratament juridic între femei şi bărbaţi sub aspectul vârstei standard de pensionare a fost examinată în numeroase rânduri de Curtea Constituţională. Prin cea mai recentă decizie a sa în această materie, Decizia nr.191 din 28 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.260 din 2 aprilie 2008, Curtea, analizând art.41 alin.(2) din Legea nr.19/2000 în raport cu principiul egalităţii în drepturi, dar şi cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale Directivei Consiliului 79/7/CEE privind aplicarea treptată a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale, precum şi în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a apreciat că, raportat la contextul social actual din România, nu se poate vorbi încă de o schimbare radicală a condiţiilor care au fost avute în vedere de instanţa de contencios constituţional atunci când, prin jurisprudenţa sa anterioară, a decis că art.41 alin.(2) din Legea nr.19/2000 nu contravine principiului constituţional al egalităţii în drepturi şi, în consecinţă, se impune păstrarea aceleiaşi soluţii.
În plus, Curtea reţine faptul că legea nu interzice persoanei care a împlinit condiţiile pentru a obţine pensia pentru limită de vârstă să continue activitatea sa, impunând însă condiţii suplimentare ce ţin de voinţa angajatorului.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.2 lit.a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.67/2007, Curtea constată că aceasta vizează sfera de aplicare a acestor norme, autorul considerând că această sferă este restrictivă, întrucât nu se referă şi la sistemul public de asigurări sociale.
Faţă de aceste critici, se observă că principiul egalităţii de tratament nu presupune omogenitate, astfel că, în funcţie de situaţiile avute în vedere, legiuitorul poate să instituie reglementări separate. Astfel a înţeles să facă şi atunci când a reglementat separat aplicabilitatea principiului egalităţii de tratament în cadrul schemelor profesionale de securitate socială faţă de sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, având în vedere tocmai domeniile diferite de reglementare. De altfel, această reglementare separată corespunde şi legislaţiei comunitare. În acest sens, prin Decizia nr.191 din 28 februarie 2008, Curtea arăta că, potrivit art.1 din Directiva 2006/54/CE, acest act normativ "conţine dispoziţii destinate punerii în aplicare a principiului egalităţii de tratament în ceea ce priveşte: a) accesul la muncă, inclusiv promovare, şi la formarea profesională; b) condiţiile de muncă, inclusiv remuneraţia; c) sistemele profesionale de securitate socială". Aşadar, dispoziţiile acestei directive se aplică doar sistemelor profesionale de securitate socială, care, potrivit art.2 lit.f) din aceeaşi directivă, "au ca obiect furnizarea către lucrători, salariaţi sau lucrătorii care desfăşoară activităţi independente, grupaţi în cadrul unei întreprinderi sau al unui grup de întreprinderi, al unei ramuri economice sau sector profesional sau interprofesional, prestaţii destinate să completeze prestaţiile sistemelor de securitate socială prevăzute de lege sau să se substituie acestora, indiferent dacă afilierea la aceste sisteme este obligatorie sau facultativă". Sunt excluse, prin urmare, sistemele de securitate socială prevăzute de lege, aşa cum este şi Legea nr.19/2000, care rămân supuse dispoziţiilor Directivei Consiliului 79/7/CEE privind aplicarea treptată a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr.L 6 din 10 ianuarie 1979. Potrivit art.7 paragraful 1 lit.a) din directivă, acest act normativ nu aduce atingere dreptului statelor membre de a exclude din domeniul său de aplicare stabilirea vârstei de pensionare în scopul acordării pensiei pentru limită de vârstă şi posibilele consecinţe ale acesteia pentru alte prestaţii. Astfel, statele au încă libertatea de a dispune asupra acestui aspect, prin excepţie de la stricta aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale.»
Aşa fiind, Curtea reţine că reglementarea separată a aplicabilităţii principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială faţă de sistemul public de pensii nu poate fi privită ca fiind contrară art.16 alin.(1) din Constituţie.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.146 lit.d) şi al art.147 alin.(4) din Constituţie, precum şi al art.1-3, al art.11 alin.(1) lit.A.d) şi al art.29 din Legea nr.47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.2 lit.a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.67/2007 şi ale art.41 alin.(2) din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, excepţie ridicată, din oficiu, în Dosarul nr.3.524/102/2007 al Tribunalului Mureş - Secţia civilă.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 7 octombrie 2008.


DECIZIA Nr.9
din 7 martie 1994

Publicată în Monitorul Oficial nr.326 din 25.11.1994


Mihai Constantinescu
- preşedinte
Viorel Mihai Ciobanu
- judecător
Antonie Iorgovan
- judecător
Raul Petrescu
- procuror
Gabriela Dragomirescu
- magistrat-asistent

Pe rol pronunţarea asupra excepţiilor de neconstituţionalitate a prevederilor art.V alin.7 din Legea nr.59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr.29/1990 şi a Legii nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, ridicate de intimata L.C. în Dosarul nr.2202/1993 al Tribunalului Buzău, precum şi de Consiliul Local al Comunei Valea Salciei, judeţul Buzău, în Dosarul nr.2490/1993 al Tribunalului Buzău. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 24 februarie 1994 şi sunt consemnate pe larg în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru 7 martie 1994.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Tribunalul Buzău a sesizat Curtea Constituţională prin Încheierea din 18 octombrie 1993, pronunţată în Dosarul nr.2202/1993, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.V alin.7 din Legea nr.59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr.29/1990 şi a Legii nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, invocate de intimata L. C. Aceeaşi instanţă, prin Încheierea pronunţată la 5 noiembrie 1993 în Dosarul nr.2490/1993, a sesizat Curtea cu excepţia de neconstituţionalitate a art.V alin.6 şi 7 din Legea nr.59/1993, invocată de intimata Consiliul Local al Comunei Valea Salciei, judeţul Buzău. În ambele dosare, opinia Tribunalului Buzău este în sensul că excepţia ridicată este admisibilă având în vedere prevederile art.15 alin.(2) din Constituţie.
În vederea soluţionării excepţiilor, în temeiul art.24 alin.(3) din Legea nr.47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate Camerei Deputaţilor, Senatului şi Guvernului, cu invitaţia de a transmite punctul lor de vedere, iar în baza art.53 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale s-a solicitat punctul de vedere şi domnului prof. univ. dr. Gheorghe Beleiu de la Facultatea de Drept din Bucureşti. Guvernul apreciază că dispoziţiile art.V alin.6 şi 7 din Legea nr.59/1993, adoptate ca măsuri tranzitorii, consacră drepturi noi pentru părţile interesate, şi anume de a învesti ele direct instanţa de recurs cu controlul jurisdicţional al hotărârilor rămase definitive, hotărâri care, anterior, puteau constitui doar obiect de petiţionare către procurorul general, singurul care putea exercita recursul extraordinar. În locul unor simple memorii, susceptibile de a fi rezolvate chiar definitiv pe cale administrativă, s-a consacrat un drept necondiţionat de a se exercita o cale de atac, putându-se obţine, când este cazul, casarea hotărârii şi reluarea judecării cauzei conform noului sistem judiciar, astfel încât se consideră că prin dispoziţiile legale atacate nu s-a adus atingere unor drepturi câştigate sau anumitor principii constituţionale, ci s-a asigurat, în condiţii corespunzătoare, accesul liber la justiţie, astfel cum statuează art.21 alin.(1) din Constituţie. Camera Deputaţilor şi Senatul nu au comunicat puncte de vedere. În punctul de vedere al domnului prof. univ. dr. Gheorghe Beleiu se arată, în esenţă, că dispoziţiile alin.6 şi 7 ale art.V din Legea nr.59/1993 consacră principiul aplicării imediate a legii noi -principiu conţinut în însuşi art.15 alin.(2) din Constituţie - la facta pendentia, nefiind deci retroactive. Dreptul părţilor interesate de a ataca hotărârile judecătoreşti definitive menţionate de textele legale evocate, cu noul recurs, reglementat de Legea nr.59/1993, a fost instituit prin această lege, el putând fi exercitat de la data intrării legii în vigoare (26 iulie 1993), astfel încât sub acest aspect reforma sistemului judiciar s-a realizat cu respectarea principiului neretroactivităţii, consacrat imperativ de art.15 alin.(2) din Constituţie, dânduse satisfacţie totodată şi principiului major în materia aplicării legii în timp: tempus regit actum. Pe de altă parte, se subliniază că textele atacate ca neconstituţionale nu numai că nu sunt retroactive, dar ele dau expresie -în sistemul judiciar reformat -accesului liber la justiţie, ca drept fundamental consacrat de art.21 din Constituţie.
La termenul din 24 februarie 1994, după cum s-a consemnat în încheierea de dezbateri de la acea dată, s-a decis, după punerea în discuţia părţilor şi a procurorului conexarea dosarelor nr.89C/1993 şi nr.95C/1993. De asemenea, în aceleaşi condiţii, excepţia de ne- constituţionalitate invocată de Consiliul Local al Comunei Valea Salciei cu privire la dispoziţiile art.V alin.6 din Legea nr.59/1993 a fost respinsă ca lipsită de relevanţă, având în vedere că, potrivit prevederilor art.23 alin.(2) din Legea nr.47/1992, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl poate constitui numai o prevedere dintr-o lege sau ordonanţă de care depinde judecarea cauzei , or, este fără nici o îndoială că hotărârea definitivă atacată cu recurs în Dosarul nr.2490/1993 al Tribunalului Buzău, chiar dacă a fost dată într-o contestaţie în anulare, este o hotărâre în materia fondului funciar şi deci judecarea cauzei depinde - sub aspectul care interesează aici - de art.V alin.7 din Legea nr.59/1993, care are în vedere în mod expres hotărârile pronunţate în această materie, iar nu de art.V alin.6 din aceeaşi lege, care se aplică în cazul hotărârilor pronunţate în alte materii decât aceea a fondului funciar. În aceste condiţii, în cele două dosare conexate, judecata pe fond a vizat numai dispoziţiile art.V alin.7 din Legea nr.59/1993 şi urmează să se pronunţe o singură hotărâre.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere exprimate, raportul prezentat de judecătorul-raportor, concluziile părţilor şi ale procurorului prezentate în şedinţa publică din 24 februarie 1994, precum şi notele scrise depuse de părţi la dosar, şi văzând dispoziţiile art.15 alin.(2) din Constituţie, ale art.11 alin.10 din Legea nr.18/1991 şi cele ale art.V alin.7 din Legea nr.59/1993, reţine următoarele:
Potrivit art.15 alin.(2) din Constituţie ,,Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”. Până la intrarea în vigoare a Constituţiei din anul 1991, principiul neretroactivităţii legii era înscris, în materie civilă, numai în art.1 din Codul civil “Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”, astfel încât, nefiind un principiu constituţional, doctrina şi jurisprudenţa au decis constant că el constituia o regulă de interpretare obligatorie pentru judecător, dar nu-l obliga pe legiuitor, care putea dispune şi altfel. De aceea au existat şi legi cu caracter retroactiv, atât de drept material, cât şi de drept procesual. Chiar şi în aceste condiţii, legea retroactivă respecta cauzele rezolvate prin hotărâri judecătoreşti definitive (causae finitae) şi numai o dispoziţie expresă putea duce la o altă soluţie. După intrarea în vigoare a Constituţiei din anul 1991, neretroactivitatea a devenit un principiu constituţional şi deci nici legiuitorul nu poate adopta acte cu încălcarea lui. Suntem în prezenţa unei reguli imperative de la care nu se poate deroga în materie civilă, ce interesează cauza de faţă, indiferent dacă este vorba de legi materiale sau legi procesuale. Deci, chiar şi în ipoteza în care legiuitorul ar dori în mod justificat să înlăture sau să atenueze unele situaţii nedrepte, nu poate realiza acest lucru prin intermediul unei legi care să aibă caracter retroactiv, ci trebuie să caute mijloacele adecvate care să nu vină în contradicţie cu acest principiu constituţional. Consecinţele înscrierii principiului neretroactivităţii în Constituţie sunt foarte severe şi probabil, tocmai de aceea, soluţia aceasta nu se întâlneşte în foarte multe ţări, dar în acelaşi timp ridicarea la rangul de principiu constituţional se justifică prin faptul că asigură în condiţii mai bune securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, precum şi datorită faptului că blochează nesocotirea separaţiei dintre puterea legislativă, pe de o parte, şi puterea judecătorească sau cea executivă, pe de altă parte, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept.
Art.V alin.7 din Legea nr.59/1993 dispune că “Hotărârile în materia Legii fondului funciar nr.18/1991, rămase definitive la judecătorii anterior intrării în vigoare a prezentei legi, pot fi atacate cu recursul prevăzut de prezenta lege, de către părţile interesate, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, indiferent de data pronunţării lor”. Este vorba deci de o dispoziţie procedurală, iar legile de procedură sunt, în principiu, de imediată aplicare. Referitor însă la hotărârea judecătorească, de peste un secol, constant s-a decis în doctrină şi jurisprudenţă că ea este supusă condiţiilor de fond şi de formă stabilite de legea sub imperiul căreia a fost pronunţată, fără ca legea nouă să aibă vreo înrâurire asupra ei, deoarece ea este socotită, faţă de părţile care au participat în proces, că are valoarea unui contract încheiat în momentul pronunţării ei. Aşa fiind, şi dreptul relativ la exercitarea căilor de atac rămâne fixat de legea în vigoare în momentul pronunţării, deoarece admisibilitatea unei căi de atac constituie o calitate inerentă a hotărârii şi în aceste condiţii nici o cale de atac nouă nu poate rezulta dintr-o lege posterioară, după cum nici o cale de atac existentă contra unei hotărâri nu poate fi desfiinţată fără retroactivitate de către o lege posterioară. Cum însă, înainte vreme, neretroactivitatea nu era de ordin constituţional, fiind înscrisă doar în art.1 din Codul civil, au existat legi retroactive care au atins principiul autorităţii lucrului judecat sau au supus o hotărâre definitivă ori irevocabilă unei căi de atac neprevăzute de legea în vigoare în momentul pronunţării ei. Doctrina de la noi sau din alte ţări, criticând aceste legi, le-a socotit atunci fie admisibile din punct de vedere juridic, dar inadmisibile din punct de vedere politic, fie le-a calificat drept monstruozităţi juridice ori legi flagrant retroactive.
În reglementarea din ţara noastră, prin Legea nr.18 din 12 februarie 1948 s-a introdus în Codul de procedură civilă art.724, care, în alin.4, consacra în mod expres soluţia potrivit căreia hotărârile rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate. Prin art.VI al Legii nr.59/1993 a fost abrogat art.724 din Codul de procedură civilă, dar aceasta nu schimbă datele problemei, deoarece fundamentul regulii subzistă şi în prezent. Dacă regula s-a aplicat fără o dispoziţie expresă înainte de anul 1948, fiind dedusă din principiul neretroactivităţii, cu atât mai mult soluţia se impune astăzi, când neretroactivitatea este înscrisă în Constituţie.
Revenind la datele cauzei de faţă, se constată că art.11 alin.10 din Legea fondului funciar nr.18/1991 prevede că ,,Hotărârea judecătoriei este definitivă”. Deci ea nu mai era supusă recursului, ci putea fi pusă în executare şi, eventual, atacată prin intermediul căilor extraordinare reglementate de cod: contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul extraordinar. Prin art.V alin.7 din Legea nr.59/1993 s-a stabilit, astfel cum am mai arătat, că hotărârile definitive ale judecătoriilor pronunţate în această materie pot fi atacate cu recursul reglementat de această lege, indiferent de data pronunţării lor. Pe de altă parte, Legea nr.59/1993 a desfiinţat recursul extraordinar, ce putea fi exercitat de procurorul general în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii. Aşa fiind, în raport cu soluţia potrivit căreia hotărârea este supusă căilor de atac din momentul pronunţării, Legea nr.59/1993 apare retroactivă. Cum Legea fondului funciar nr.18/1991 a intrat în vigoare la 20 februarie 1991, la data intrării în vigoare a Legii nr.59/1993 (26 iulie 1993) existau două categorii de hotărâri definitive ale judecătoriilor: hotărâri care fiind pro- nunţate înainte de 26 iulie 1992 nu mai puteau fi atacate nici pe calea recursului extraordinar şi hotărâri pronunţate după această dată şi până la intrarea în vigoare a Legii nr.59/1993, care erau supuse acestei căi de atac. Această distincţie trebuie avută în vedere şi la aprecierea faptului dacă dispoziţiile art.V alin.7 din Legea nr.59/1993 sunt sau nu retroactive:
a) în cazul hotărârilor pronunţate înainte de 26 iulie 1992, caracterul retroactiv al prevederilor art.V alin.7 din Legea nr.59/1993 este vădit, deoarece sunt supuse unei căi de atac noi, care nu exista la data pronunţării, hotărâri definitive care nu mai puteau fi desfiinţate nici pe calea excepţională a recursului extraordinar, cale de atac existentă la data pronunţării. În acest fel se nesocoteşte prezumţia absolută a puterii lucrului judecat, dând naştere tocmai la ceea ce această prezumţie şi principiul neretroactivităţii au urmărit să evite, adică nesiguranţă şi tulburări în circuitul civil;
b) în cazul hotărârilor pronunţate după 26 iulie 1992, deşi definitive, ele puteau fi atacate totuşi cu recurs extraordinar în termen de un an de către procurorul general. Sub acest aspect, caracterul retroactiv rezultă din privarea părţilor de posibilitatea pe care o oferea recursul extraordinar. În scopul înlăturării stării de neconstituţionalitate ce rezulta din această situaţie, recursului extraordinar i s-a substituit recursul direct la dispoziţia părţii interesate. Deci, înlăturarea recursului extraordinar ce se putea exercita la data pronunţării hotărârii, care constituie un aspect al retroactivităţii, este anihilată în cazul acestor hotărâri prin posibilitatea introducerii recursului, ceea ce este de natură să dea o mai deplină satisfacţie şi principiului accesului liber la justiţie, consacrat de art.21 din Constituţie.
Aşa fiind, Curtea Constituţională urmează să admită în parte excepţiile de neconstituţionalitate invocate şi să constate că dispoziţiile art.V alin.7 din Legea nr.59/1993, care au în vedere hotărârile definitive ale judecătoriilor, indiferent de data pronunţării lor, sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte hotărârile pronunţate înainte de 26 iulie 1992. Tribunalul Timiş, învestit prin Încheierea de strămutare nr.74 din 12 ianuarie 1994 a Secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie, în Dosarul nr.2202/1993, şi Tribunalul Buzău, în Dosarul nr.2490/1993, urmează să verifice situaţia concretă şi să decidă asupra admisibilităţii recursurilor declarate în temeiul art.V alin.7 din Legea nr.59/1993, în funcţie de decizia Curţii.
Curtea constată că art.V alin.7 din Legea nr.59/1993 constituie o dispoziţie tranzitorie şi că la data pronunţării deciziei sale a expirat termenul de recurs prevăzut de acest text. Pe de altă parte, potrivit art.145 alin.(2) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor. Aşa fiind, cu rezerva aplicării art.26 alin.(1) din Legea nr.47/1993, dacă este cazul, sau a soluţiei din decizia de faţă, în cazul în care recursul nu a fost încă rezolvat, părţilor care au invocat excepţiile de neconstituţionalitate în prezenta cauză, decizia Curţii Constituţionale nu poate afecta recursurile care au fost exercitate şi eventual chiar soluţionate, constituind, în principal, un semnal pentru legiuitor asupra necesităţii de a veghea la respectarea principiului constituţional al neretroactivităţii legilor.
Pentru considerentele expuse,
având în vedere şi dispoziţiile art.144 lit.c) din Constituţie şi cele ale art.13 alin.(1) lit.A.c.), art.24 şi art.25 alin.(1) din Legea nr.47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Admite în parte excepţiile de neconstituţionalitate ridicate de L.C., în Dosarul nr.2202/1993 al Judecătoriei Buzău şi de Consiliul Local al Comunei Valea Salciei în Dosarul nr.2490/1993 al Tribunalului Buzău şi constată că dispoziţiile art.V alin.7 din Legea nr.59/1993 sunt neconstituţionale, în măsura în care acestea se aplică hotărârilor definitive pronunţate în materia Legii fondului funciar nr.18/1991, anterior datei de 26 iulie 1992.
Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 1994.

DECIZIA Nr.20
din 2 februarie 2000

referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a art.41 alin.(2) din
Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi a dispoziţiilor art.198 din aceeaşi lege prin care a fost abrogat art.103 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată

Publicată în Monitorul Oficial nr.72 din 18.02.2000


În temeiul art.144 lit.a) din Constituţie şi al art.17 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, Curtea Supremă de Justiţie a solicitat Curţii Constituţionale la data de 6 ianuarie 2000 să constate “neconstituţionalitatea Legii privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, adoptată de Parlamentul României la 29 decembrie 1999, în partea privind art.41 alin.(2) şi art.198, prin care a fost abrogat art.103 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească”.
Sesizarea Curţii Constituţionale s-a hotărât în şedinţa din data de 6 ianuarie 2000 a Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie prin votul unanim al celor 55 de membri prezenţi din totalul de 60 de membri ai Curţii, potrivit art.20 şi art.26 lit.d) din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr.56/1993, republicată.
Sesizarea de neconstituţionalitate constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr.5A/2000.
Prin sesizarea de neconstituţionalitate formulată se consideră că dispoziţiile art.41 alin.(2) din Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, referitoare la stabilirea vârstei standard de pensionare de 60 de ani pentru femei şi, respectiv, de 65 de ani pentru bărbaţi şi la eşalonarea aplicării acestei prevederi pe termen de 13 ani, contravin dispoziţiilor art.16 din Constituţie care consfinţesc egalitatea în drepturi a cetăţenilor, deoarece creează, discriminatoriu, o situaţie mai grea pentru “unii asiguraţi care ar avea dreptul să primească pensie la o dată cu mult mai îndepărtată decât alţi asiguraţi”.
De asemenea, se apreciază că art.198 din noua lege a pensiilor, prin care, printre altele, a fost abrogat art.103 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, încalcă prevederile constituţionale ale art.16, potrivit cărora: (1) “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. (2) Nimeni nu este mai presus de lege.”
Autorul sesizării de neconstituţionalitate arată că dispoziţiile art.103 alin.1 din Legea nr.92/1992, republicată, prevăd: “Magistraţii cu o vechime de cel puţin 25 de ani în magistratură beneficiază, la împlinirea vârstei prevăzute de lege, de pensie de serviciu, în cuantum de 80% din venitul net [...].” Conform susţinerii Curţii Supreme de Justiţie, aceste dispoziţii legale au intrat în vigoare în luna august 1997, magistraţilor pensionaţi cu această dată acordându-li-se pensie de serviciu, iar celor pensionaţi anterior datei intrării în vigoare recalculându-li-se cuantumul pensiei, astfel că în prezent toţi magistraţii pensionari beneficiază de pensie de serviciu. Or, în urma abrogării acestor dispoziţii legale, prin intermediul art.198 din noua lege a pensiilor, magistraţii care vor fi pensionaţi după data intrării în vigoare a acestei legi nu vor mai beneficia de pensie de serviciu. Astfel, se creează o discriminare între cele două categorii de magistraţi pensionari, în funcţie de data pensionării, ceea ce se consideră că înfrânge principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor înscris în art.16 din Constituţie.
În continuare autorul sesizării de neconstituţionalitate mai arată că “instituirea pensiei de serviciu pentru magistraţi a apărut ca o necesitate izvorâtă din statutul profesional al acestora”, care impune anumite interdicţii relative, de exemplu la: exercitarea directă sau prin persoane interpuse a activităţilor de comerţ; participarea la administrarea ori la conducerea unor societăţi comerciale sau civile; îndeplinirea calităţii de expert sau de arbitru desemnat de părţi într-un proces; îndeplinirea oricărei alte funcţii publice sau private, cu excepţia funcţiilor didactice în învăţământul superior. De aceea, pentru magistraţi, practic, singura sursă de existenţă în timpul activităţii este salariul, iar după retragerea din activitate, pensia, fără posibilitatea acumulării unor rezerve materiale pentru perioada ulterioară pensionării.
În sensul că pensia de serviciu reprezintă în mod necesar şi legitim o formă de garantare a drepturilor magistraţilor sunt invocate şi prevederile cap.6 al Cartei europene privind statutul judecătorilor, intitulat “Remunerarea şi protecţia socială”, cu recomandări precise pentru statele europene de a le respecta şi de a le include în ordinea de drept internă. Potrivit art.4 din capitolul menţionat, magistraţii, atunci când “au împlinit vârsta legală pentru încetarea funcţiei”, au dreptul la “plata unei pensii al cărei nivel trebuie să fie cât mai apropiat posibil de acela al ultimei remuneraţii primite pentru activitatea jurisdicţională”.
De asemenea, Curtea Supremă de Justiţie, argumentând necesitatea instituirii pensiei de serviciu pentru magistraţi, invocă şi faptul că “în statele europene cu un anumit grad de dezvoltare, inclusiv România, dreptul la pensie de serviciu îl au toate forţele de apărare a ordinii publice — armata, poliţia şi serviciile speciale”, care, prin activitatea lor, “îşi asumă un risc întru apărarea ordinii de drept, asigurând liniştea în societate”. Or, continuă autorul sesizării de neconstituţionalitate, “justiţia face parte şi ea din forţele publice chemate să menţină ordinea de drept, pentru aceasta pronunţând hotărâri prin care se ordonă încetarea încălcării unor drepturi în societate atunci când se reclamă încălcarea acestora, iar executarea hotărârilor judecătoreşti, atunci când este nevoie, este asigurată prin forţa coercitivă a statului de celelalte forţe de apărare a ordinii publice”. Totodată, arătându-se că “justiţia este în ultimă instanţă cea care asigură armonia juridică şi echilibrul în societate”, se arată că “recunoaşterea dreptului la pensie de serviciu pentru magistraţi”, consacrată ca atare prin art.103 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, “se încadrează în organizarea politico-juridică a statului de drept”.
Conform dispoziţiilor art.18 alin.(2) din Legea nr.47/1992, republicată, sesizarea formulată de Curtea Supremă de Justiţie a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, spre a-şi putea exprima punctele de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul, în punctul său de vedere, arată că obiecţia de neconstituţionalitate ce vizează art.41 alin.(2) din Legea privind sistemul public de pensionare şi alte drepturi de asigurări sociale, în raport cu prevederile art.16 din Constituţie, este neîntemeiată. Se consideră că eşalonarea creşterii vârstelor de pensionare, pe o perioadă de 13 ani, nu creează o situaţie grea în mod discriminatoriu pentru asiguraţii care se vor pensiona la o dată mai îndepărtată, deoarece, începând cu anul 1990, în instituţiile şi întreprinderile de stat timpul de muncă a fost de 5 zile pe săptămână, a câte 8 ore, iar nu de 6 zile pe săptămână, cum a fost până la această dată. De aceea Guvernul susţine că “este echitabil, iar nu discriminatoriu, ca eşalonarea ajungerii la noua vârstă standard să ţină seama de diferenţele de program de lucru menţionate”.
În ceea ce priveşte sesizarea de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.198 din noua lege a pensiilor, prin care se abrogă art.103 din Legea nr.92/1992, republicată, Guvernul apreciază că aceasta este întemeiată, deoarece sunt înfrânte prevederile constituţionale ale art.16, referitoare la egalitatea în drepturi şi, implicit, cele ale art.124 alin.(2) şi ale art.131 alin.(2), care stabilesc statutul juridic special al judecătorilor şi al procurorilor, precum şi cele ale art.11, conform cărora obligaţiile ce revin statului român din actele internaţionale ratificate de Parlament trebuie îndeplinite “întocmai şi cu bună-credinţă”. Deoarece, datorită numeroaselor incompatibilităţi şi interdicţii pentru magistraţi, singura sursă de venit a acestora sunt drepturile salariale şi, respectiv, pensia, după retragerea din activitate se creează o situaţie discriminatorie faţă de categorii profesionale cu statut asemănător. În acest sens Guvernul invocă situaţia militarilor care, conform statutului lor, au aceleaşi interdicţii şi incompatibilităţi, beneficiind, de asemenea, de pensie de serviciu, prevăzută de Decretul nr.214/1977 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare, care nu a fost însă abrogat prin art.198 din noua lege a pensiilor.
În continuare, în punctul de vedere al Guvernului, se precizează că Justiţia atrage la bugetul de stat venituri substanţiale, astfel că plata pensiilor de serviciu pentru magistraţi nu reduce bugetul asigurărilor sociale de stat. De altfel, potrivit art.103 alin.3 din Legea nr.92/1992, republicată, numai “Partea din pensia de serviciu care depăşeşte nivelul pensiei din sistemul asigurărilor sociale de stat se suportă din bugetul de stat”, în timp ce pensiile militarilor sunt plătite în totalitate de la bugetul de stat.
În final, se arată că, deoarece România a aderat la Statutul Consiliului Europei, fiind membră a acestui organism, are obligaţia să respecte Carta europeană privind statutul judecătorilor, adoptată în 1998, şi care garantează judecătorilor, în mod special, “plata unei pensii al cărui nivel trebuie să fie cât mai apropiat posibil de acela al ultimei remuneraţii primită pentru activitatea jurisdicţională”. De aceste prevederi s-a ţinut seama atunci când s-a reglementat pensia de serviciu pentru magistraţi prin art.103 din Legea nr.92/1992, republicată.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
În temeiul art.5 din Legea nr.47/1992, republicată, Curtea Constituţională a solicitat precizări din partea Ministerului Justiţiei, referitoare la obligaţiile ce revin statului român din prevederile Cartei europene privind statutul judecătorilor, document invocat în sesizarea formulată de Curtea Supremă de Justiţie. În consideraţiile Ministerului Justiţiei, cuprinse în Adresa nr.217 din 20 ianuarie 2000, se arată că: “Documentul în discuţie a fost adoptat în unanimitate de către participanţii la reuniunea multilaterală de la Lisabona, din 8—10 iulie 1999, magistraţi şi reprezentanţi ai ministerelor de justiţie din 25 de ţări membre ale Consiliului Europei.” Conform precizărilor Ministerului Justiţiei, “Carta, care conţine obiective şi principii elaborate în continuarea Recomandării nr.R(94) 12 a Comitetului Miniştrilor cu privire la independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor, reprezintă o nouă etapă în realizarea unui spaţiu judiciar comun în Europa. Ea are, aşadar, aceeaşi valoare ca recomandarea”. În ceea ce priveşte forţa juridică a recomandărilor date de Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, se precizează că “aceste documente sunt date în baza şi, uneori, chiar în completarea convenţiilor Consiliului Europei. De remarcat că toate convenţiile Consiliului Europei sunt adoptate de către Comitetul Miniştrilor al acestei importante organizaţii internaţionale guvernamentale”.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,
examinând sesizarea de neconstituţionalitate formulată de Curtea Supremă de Justiţie, punctul de vedere al Guvernului, consideraţiile Ministerului Justiţiei, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile criticate ale Legii privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art.144 lit.a) din Constituţie, precum şi ale art.3 alin.(2) şi ale art.17 din Legea nr.47/1992, republicată, Curtea Constituţională este competentă să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate formulată în condiţii legale de Curtea Supremă de Justiţie.
Critica de neconstituţionalitate cuprinsă în această sesizare se referă la două texte ale Legii privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţele din 29 decembrie 1999.
Cele două texte legale criticate pentru neconstituţionalitate sunt art.41 alin.(2) şi art.198, acesta din urmă exclusiv în partea referitoare la abrogarea art.103 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată.
Art.41 alin.(2) din legea criticată pentru neconstituţionalitate are următorul conţinut: “Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru bărbaţi. Atingerea vârstei standard de pensionare se va realiza în termen de 13 ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi, prin creşterea vârstelor de pensionare pornind de la 57 de ani pentru femei şi 62 de ani pentru bărbaţi, conform eşalonării din anexa nr.3.”
În cuprinsul anexei nr.3, la care face referire art.41 alin.(2), sunt prevăzute, începând cu ianuarie 2001 şi până în decembrie 2014, vârstele standard de pensionare, pe perioade intermediare, stagiile minime şi complete de cotizare pentru femei şi bărbaţi, în mod eşalonat, până la atingerea vârstei standard prevăzute de textul art.41 alin.(2).
Art.198 din legea supusă controlului de constituţionalitate exercitat de Curte dispune abrogarea parţială sau totală a mai multe acte normative. Dintre dispoziţiile cuprinse în art.198 critica de neconstituţionalitate formulată de Curtea Supremă de Justiţie vizează numai textul care are următorul conţinut: “art.103 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.259 din 30 septembrie 1997.”
Art.103, a cărui abrogare este dispusă în acest fel, are următoarea redactare: “Magistraţii cu o vechime de cel puţin 25 de ani în magistratură beneficiază, la împlinirea vârstei prevăzute de lege, de pensie de serviciu, în cuantum de 80% din venitul net realizat din salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă şi sporul de stabilitate în magistratură, avute la data pensionării.
Pentru fiecare an care depăşeşte vechimea în magistratură prevăzută la alin.1 se adaugă la cuantumul pensiei câte 1% din venitul net, fără a se putea depăşi 100% din venitul net stabilit conform alin.1, avut la data pensionării.
Partea din pensia de serviciu care depăşeşte nivelul pensiei din sistemul asigurărilor sociale de stat se suportă din bugetul de stat.
Pensia suplimentară se stabileşte în condiţiile Legii privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială.
Pensiile magistraţilor se actualizează în raport cu nivelul salariilor de bază ale magistraţilor în activitate.
De aceste drepturi beneficiază şi magistraţii reîncadraţi după pensionare.”
În ceea ce priveşte dispoziţiile alin.5 al art.103 din Legea nr.92/1992, republicată, Curtea Constituţională a constatat prin deciziile nr.88 şi nr.89 din 1 iunie 1999, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.325 din 8 iulie 1999 şi, respectiv, nr.322 din 6 iulie 1999, decizii pronunţate în soluţionarea unor excepţii de neconstituţionalitate, că aceste dispoziţii legale sunt neconstituţionale în măsura în care nu asigură şi magistraţilor pensionaţi anterior datei intrării în vigoare a Legii nr.142/1997, de modificare şi completare a Legii nr.92/1992, actualizarea pensiei în raport cu nivelul salariilor de bază ale magistraţilor în activitate.
În motivarea sesizării de neconstituţionalitate ce face obiectul prezentei decizii Curtea Supremă de Justiţie invocă, în legătură cu ambele texte legale criticate, încălcarea prevederilor art.16 din Constituţie privind egalitatea în drepturi. Deşi în actul de sesizare adresat Curţii Constituţionale nu se indică de Curtea Supremă de Justiţie care dintre cele două alineate ale art.16 este avut în vedere, din ansamblul procesului-verbal din 6 ianuarie 2000 al şedinţei Curţii Supreme de Justiţie în Secţii Unite rezultă în mod neîndoielnic faptul că sesizarea de neconstituţionalitate are în vedere dispoziţiile alin.(1) al art.16 din Constituţie, care prevăd: “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”
1. Analizând critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.41 alin.(2) din Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, Curtea reţine că prin acest text de lege se introduce o modificare majoră a sistemului actual de pensii, între altele prin creşterea vârstei standard de pensionare, pentru bărbaţi — la 65 de ani, iar pentru femei — la 60 de ani. Astfel cum se arată în expunerea de motive a Guvernului, care a însoţit proiectul de lege, această dispoziţie este menită să contribuie la reechilibrarea într-o anumită măsură a raportului dintre populaţia activă şi numărul de pensionari, precum şi la alinierea vârstelor standard de pensionare prevăzute de legislaţia română cu cele prevăzute în alte ţări. În acelaşi timp, această măsură este impusă şi de faptul că, potrivit prognozei, în anul 2040 populaţia de peste 60 de ani va reprezenta circa 30% din populaţia ţării, faţă de 15,6% cât reprezenta acest segment de populaţie în anul 1990 şi, totodată, astfel cum se arată în continuare în punctul de vedere al Guvernului, îşi mai găseşte justificarea şi în faptul că din anul 1990 săptămâna de lucru a fost redusă în instituţiile statului şi în alte unităţi de stat de la 6 la 5 zile.
Luând act de aceste raţiuni avute în vedere de iniţiatorul proiectului de lege, Curtea observă totodată că măsurile stabilite prin art.41 alin.(2) au un caracter general şi se aplică tuturor categoriilor de persoane încadrate în muncă, făcând excepţie cei care lucrează în condiţii speciale sau deosebite de muncă şi care, din această cauză, beneficiază prin lege de reducerea vârstei standard de pensionare şi a stagiului de cotizare.
Examinarea prevederilor art.41 alin.(2) şi a conţinutului anexei nr.3, la care textul legal trimite, scoate în evidenţă că trecerea la aplicarea noilor condiţii de vârstă şi de cotizare pentru pensionare se va face treptat, pentru toţi asiguraţii, într-o perioadă de 13 ani, tocmai spre a se atenua unele dintre consecinţele schimbării produse. De asemenea, potrivit art.49 din lege, este posibilă şi pensionarea anticipată, fie cu diminuarea cuantumului pensiei, cu procente reduse, fie chiar fără nici o reducere a acestuia.
În aceste condiţii, Curtea Constituţională constată că nu poate fi primită critica formulată în sesizarea de neconstituţionalitate a Curţii Supreme de Justiţie, în sensul că textul art.41 alin.(2) din lege introduce o discriminare “deoarece se creează [...] o situaţie mai grea pentru unii asiguraţi care ar avea dreptul să primească pensie la o dată mult mai îndepărtată decât alţi asiguraţi”. În logica sesizării de neconstituţionalitate discriminarea ar consta în faptul că asiguraţii care vor ieşi la pensie sub imperiul noii legi ar fi dezavantajaţi faţă de cei pensionaţi anterior, prin faptul că lor li se stabileşte o vârstă mai ridicată şi o perioadă mai mare de cotizare pentru a putea fi pensionaţi. Această critică nu poate fi însă însuşită de Curtea Constituţională, întrucât argumentarea pe care se bazează nu ţine seama de dreptul autorităţii legiuitoare de a elabora politica legislativă în domeniul pensiilor în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat. A adopta punctul de vedere neîmpărtăşit de Curtea Constituţională ar însemna că, o dată elaborat un sistem de pensii, bazat pe anumite condiţii de vârstă şi de cotizare, acesta nu ar mai putea fi niciodată schimbat. Într-o astfel de concepţie se poate ajunge la negarea evoluţiei în reglementarea juridică a oricărui domeniu de activitate, ceea ce nu se poate admite.
În această ordine de idei, Curtea Constituţională reţine că respectarea egalităţii în drepturi, precum şi a obligaţiei de nediscriminare, stabilite prin prevederile art.16 alin.(1) din Constituţie, presupune luarea în considerare a tratamentului pe care legea îl prevede faţă de cei cărora li se aplică în decursul perioadei în care reglementările sale sunt în vigoare, iar nu în raport cu efectele produse prin reglementările legale anterioare. Reglementările juridice succesive pot prezenta în mod firesc diferenţe determinate de condiţiile obiective în care ele au fost adoptate.
De altfel, aşa cum rezultă din expunerea de motive la proiectul Legii privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, noua reglementare este fundamentată pe necesitatea adecvării sistemului de pensii la condiţiile existente în prezent în societate, pe cerinţa modernizării legislaţiei în domeniu şi a punerii sale de acord cu legislaţia majorităţii ţărilor europene.
De aceea, Curtea reţine că modificarea condiţiilor de vârstă şi a duratei de cotizare pentru cei care vor beneficia de pensie în viitor este justificată, fiind bazată pe considerente obiective şi raţionale, astfel că urmează să constate că art.41 alin.(2) din lege este constituţional în raport cu criticile cuprinse în sesizarea de neconstituţionalitate formulată de Curtea Supremă de Justiţie.
2. În ceea ce priveşte dispoziţiile art.198 din Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, dispoziţii referitoare la abrogarea art.103 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, prin sesizarea Curţii Supreme de Justiţie se invocă încălcarea dispoziţiilor art.16 alin.(1) din Constituţie sub două aspecte.
2.a) Cel dintâi aspect se referă la faptul că, prin abrogarea prevederilor art.103 din Legea nr.92/1992, republicată, text legal prin care în anul 1997 a fost instituită pensia de serviciu pentru magistraţi, se creează “o discriminare în defavoarea magistraţilor care vor fi pensionaţi după intrarea în vigoare a noii legi a pensiilor, în raport cu cei pensionaţi până la această dată, ceea ce este inadmisibil faţă de dispoziţiile art.16 din Constituţia României”.
Curtea Constituţională, examinând această susţinere, observă, din modul în care este formulată critica de neconstituţionalitate, că dispoziţia legală vizată este considerată discriminatorie în raport cu efectele produse în trecut de norma juridică pe care o abrogă, apreciindu-se, aşadar, că principiul egalităţii şi al nediscriminării, stabilit prin art.16 alin.(1) din Constituţie, ar putea să fie aplicabil cu privire la situaţii ce diferă ca urmare a succesiunii în timp a legilor prin care aceste situaţii au fost reglementate. Dimpotrivă însă, Curtea Constituţională reţine că şi în această privinţă sunt aplicabile considerentele avute în vedere anterior cu referire la constatarea constituţionalităţii art.42 alin.(1) din Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.
De aceea, în privinţa dispoziţiilor art.198 din aceeaşi lege prin care a fost abrogat art.103 din Legea nr.92/1992, republicată, nu poate fi primit cel dintâi aspect al criticii de neconstituţionalitate, referitor la introducerea unui tratament juridic diferit, discriminatoriu, pentru magistraţii care vor fi pensionaţi după intrarea în vigoare a noii legi a pensiilor, în raport cu magistraţii pensionaţi anterior prin aplicarea regimului de pensionare prevăzut la art.103 din Legea nr.92/1992, republicată.
2.b) Cel de-al doilea aspect pentru care în sesizarea Curţii Supreme de Justiţie este criticat textul art.198, prin care se abrogă art.103 din Legea nr.92/1992, republicată, îl constituie nesocotirea faptului că în România, ca şi în statele europene cu un anumit grad de dezvoltare, “dreptul la pensie de serviciu îl au toate forţele de apărare a ordinii publice — armata, poliţia şi serviciile speciale”. În acest sens, se arată că justificarea acordării şi menţinerii pensiei de serviciu, în cazul magistraţilor, rezidă în statutul special al acestora, care le interzice exercitarea unor activităţi producătoare de venituri, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, precum şi în gradul ridicat de risc pe care îl presupune exercitarea funcţiei de magistrat, caracteristică de altfel comună, astfel cum se arată în sesizare, pentru întregul personal al forţelor de apărare a ordinii publice, a ordinii de drept.
Din această argumentare rezultă ideea inegalităţii de tratament între magistraţi şi cadrele militare. Astfel, în timp ce prin abrogarea art.103 din Legea pentru organizarea judecătorească se suprimă magistraţilor dreptul de a li se stabili, în condiţiile legii, pensie de serviciu, militarii vor continua să beneficieze de pensia de serviciu pentru activitatea depusă, prevăzută la cap.II al Decretului nr.214/1977 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ care nu este prevăzut în cuprinsul art.198 din noua lege a pensiilor între dispoziţiile normative ce se abrogă la data intrării în vigoare a legii.
Decretul nr.214/1977 este aplicabil nu numai cadrelor din armată, ci şi celor din sistemul Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Protecţie şi Pază, Direcţiei Generale a Penitenciarelor din cadrul Ministerului Justiţiei etc.
Examinând cel de-al doilea aspect al criticii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională constată că aceasta este întemeiată.
Astfel pensia de serviciu pentru magistraţi, introdusă în anul 1997 prin efectul modificării şi completării Legii nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, la fel ca şi pensia de serviciu pentru militari, prevăzută de Decretul nr.214/1977 privind pensiile militare de stat, cu modificările ulterioare, au fost instituite în vederea stimulării stabilităţii în serviciu şi a formării unei cariere în magistratură sau, după caz, în rândul cadrelor militare permanente. Conform reglementărilor menţionate, pensia de serviciu se acordă la împlinirea vârstei de pensionare numai magistraţilor, respectiv militarilor care, în privinţa totalului vechimii lor în muncă, îndeplinesc condiţia de a fi lucrat un anumit număr de ani numai în magistratură sau, după caz, ca militar. Caracterul stimulativ al pensiei de serviciu constă, atât în cazul magistraţilor, cât şi în cel al militarilor, în modul de determinare a cuantumului pensiei în raport cu salariul, respectiv cu solda avută la data ieşirii la pensie. În plus, în ceea ce priveşte acordarea pensiei de serviciu pentru militari, se aplică un spor de 10% până la 20% pentru militarii care beneficiază în considerarea vechimii şi a activităţii meritorii de ordinul “Meritul Militar”, conform prevederilor art.11 din Legea nr.80/1995 privind Statutul cadrelor militare.
Constatând că aceste elemente care diferenţiază regimul de pensionare al militarilor şi al magistraţilor de regimul general al pensiilor asigură un tratament juridic specific celor două categorii de asiguraţi, Curtea Constituţională reţine că instituirea pensiei de serviciu pentru cadrele militare şi pentru magistraţi nu reprezintă un privilegiu, ci este justificată în mod obiectiv, ea constituind o compensaţie parţială a inconvenientelor ce rezultă din rigoarea statutelor speciale cărora trebuie să li se supună militarii şi magistraţii.
Astfel, aceste statute speciale stabilite de Parlament prin legi sunt mult mai severe, mai restrictive, impunând militarilor şi magistraţilor obligaţii şi interdicţii pe care celelalte categorii de asiguraţi nu le au. Într-adevăr acestora le sunt interzise activităţi ce le-ar putea aduce venituri suplimentare, care să le asigure posibilitatea efectivă de a-şi crea o situaţie materială de natură să le ofere după pensionare menţinerea unui nivel de viaţă cât mai apropiat de cel avut în timpul activităţii. Sub acest aspect art.30 alin.(1) din Legea nr.80/1995 privind Statutul cadrelor militare prevede pentru ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii în activitate obligaţia de a nu efectua activităţi care contravin demnităţii, prestigiului şi normelor de comportare ce decurg din calitatea lor de cadre militare; iar alin.(2) al aceluiaşi articol instituie pentru categoriile menţionate de militari interdicţia de a îndeplini alte funcţii decât cele în care sunt încadraţi, cu excepţia cumulului prevăzut de lege, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale, precum şi interdicţia de a fi asociat unic ori de a participa direct la administrarea sau conducerea unor organizaţii ori societăţi comerciale, cu excepţia numirii în consiliile de administraţie ale regiilor autonome şi societăţilor comerciale din subordinea Ministerului Apărării Naţionale, din cadrul industriei de apărare sau în legătură cu aceasta. În cazul magistraţilor, Constituţia însăşi, prin art.124 alin.(2) şi prin art.131 alin.(2), prevede, ca o garanţie a imparţialităţii magistraţilor, că funcţia de judecător şi, respectiv, aceea de procuror “[...] este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior”. În acelaşi timp art.112 din Legea nr.92/1992, republicată, prevede că magistraţilor le este interzisă exercitarea, direct sau prin persoane interpuse, a activităţilor de comerţ, participarea la conducerea unor societăţi comerciale sau civile, precum şi participarea la administrarea unor asemenea societăţi.
Un alt element comun care justifică în mod obiectiv şi rezonabil un tratament juridic asemănător al magistraţilor şi al cadrelor militare, inclusiv în ceea ce priveşte regimul de pensionare, îl reprezintă riscul pe care îl implică exercitarea profesiilor respective, ambele având un rol esenţial în apărarea drepturilor omului, a ordinii publice, a valorilor statului de drept. În considerarea riscurilor la care se expun în exercitarea atribuţiilor lor militarii şi magistraţii, Parlamentul a stabilit pentru militari dreptul de a purta uniformă şi dreptul de a folosi, în condiţiile legii, arme, iar, în mod corespunzător, în cazul magistraţilor, art.91 alin.3 din Legea nr.92/1992, republicată, prevede dreptul acestora şi al familiilor lor de a fi protejaţi în situaţiile în care viaţa, integritatea corporală sau avutul acestora este supus unor ameninţări. De asemenea, art.129 din Constituţie prevede că “Instanţele judecătoreşti dispun de poliţia pusă în serviciul lor”, iar în aplicarea acestor dispoziţii constituţionale art.143 din Legea nr.92/1992, republicată, stabileşte obligaţia Ministerului de Interne în acest sens. În sfârşit, art.239 din Codul penal, reglementând infracţiunea de ultraj, prevede în alineatul final agravarea pedepsei în cazul în care infracţiunea este “[...] săvârşită împotriva unui magistrat, poliţist sau jandarm, ori alt militar”.
Curtea Constituţională constată, pe de altă parte, că reglementarea în vigoare a pensiei de serviciu pentru militari, ca şi cea a pensiei de serviciu pentru magistraţi, cu diferenţele pe care această pensie le prezintă faţă de pensia comună de asigurări sociale, nu constituie o încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, principiu prevăzut de art.16 alin.(1) din Constituţie. Această constatare se bazează pe specificul comun al activităţii militarilor şi magistraţilor, care, astfel cum a rezultat din analiza anterioară a dispoziţiilor constituţionale şi legale aplicabile, impune celor două categorii profesionale obligaţii şi interdicţii severe, precum şi riscuri sporite, ceea ce justifică în mod obiectiv şi rezonabil o diferenţiere a regimului juridic de pensionare faţă de regimul stabilit pentru alţi asiguraţi care nu sunt supuşi aceloraşi exigenţe, restricţii şi riscuri.
În această ordine de idei Curtea Constituţională, dând curs dispoziţiilor art.11 şi 20 din Constituţie, referitoare la raportul dintre reglementările interne şi cele internaţionale, constată că principiul egalităţii în drepturi îşi găseşte expresia în numeroase acte internaţionale la care România este parte, printre care unul dintre cele mai recente este Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996 şi ratificată de România prin Legea nr.74 din 3 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.193 din 4 mai 1999. Astfel această cartă, care prin art.12 al părţii a II-a reglementează între altele “Dreptul la securitate socială”, prevede, de asemenea, la art.E al părţii a V-a, denumit “Nediscriminarea”, că “Respectarea drepturilor recunoscute în prezenta cartă trebuie asigurată fără deosebire de rasă, sex, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, sănătate, apartenenţă la o minoritate naţională, naştere sau orice altă situaţie”. În vederea interpretării acestui text anexa (intitulată “Câmpul de aplicare a Cartei sociale europene revizuite în privinţa persoanelor protejate”), care face parte integrantă din cartă, dispune cu aceeaşi forţă juridică în sensul că “O diferenţă de tratament pe un motiv obiectiv şi rezonabil nu este considerată ca discriminatorie”.
De asemenea, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, referitoare la aplicarea principiului egalităţii în faţa legii şi al nediscriminării, a stabilit constant, în deplin acord cu jurisprudenţa în materie, şi ea constantă, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, că principiul egalităţii nu este sinonim cu uniformitatea şi că pentru situaţii diferite poate exista un tratament juridic diferit, recunoscându-se dreptul la diferenţă. În acest sens sunt, de exemplu: Decizia nr.70 din 15 decembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.307 din 27 decembrie 1993; Decizia nr.74 din 13 iulie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.189 din 22 iulie 1994; Decizia nr.139 din 19 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.7 din 20 ianuarie 1997.
În acelaşi timp Curtea Constituţională constată că, faţă de asemănările subliniate anterior între situaţia cadrelor militare şi cea a magistraţilor, avându-se în vedere şi caracteristicile comune ale statutelor aplicabile acestor categorii profesionale, care au determinat în mod obiectiv reglementarea prin lege, în mod aproape identic, a pensiei de serviciu, nu se poate identifica o raţiune suficientă care să justifice aplicarea unui tratament diferit magistraţilor faţă de cadrele militare permanente, astfel cum s-a procedat prin art.198 din noua lege a pensiilor, care abrogă reglementarea privind pensia de serviciu a magistraţilor. Aşa fiind, se impune concluzia că este nejustificată abrogarea prin art.198 din Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale a dispoziţiilor art.103 din Legea nr.92/1992, republicată.
Într-adevăr, diferenţa de regim juridic ce se creează între pensia magistraţilor şi pensia militarilor constituie, în condiţiile înfăţişate prin considerentele anterioare, o încălcare de către legiuitor a egalităţii de tratament juridic, ceea ce, în absenţa unei determinări obiective, este contrar prevederilor art.16 alin.(1) din Constituţie, în înţelesul conferit acestui text constituţional prin dispoziţiile actelor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte. Între acestea figurează şi prevederile referitoare la nediscriminare ale art.E din partea a V-a a Cartei sociale europene revizuite, al căror cuprins, conturat prin dispoziţiile corespunzătoare ale anexei, cuprinde şi dispoziţia conform căreia “O diferenţă de tratament pe un motiv obiectiv şi rezonabil nu este considerată ca discriminatorie”. Din aceste dispoziţii, care sunt obligatorii pentru statul român, făcând parte din dreptul intern, conform art.11 din Constituţie, ca urmare a ratificării Cartei rezultă că este discriminatorie diferenţa de tratament juridic ce nu se întemeiază pe un motiv obiectiv şi rezonabil.
În acelaşi sens este de altfel şi jurisprudenţa îndelungată a Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat, în aplicarea prevederilor art.14 privind interzicerea discriminării din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (de exemplu, prin hotărârea pronunţată în cazul “Marks contra Belgiei”, 1979).
De asemenea, Curtea Constituţională, prin Decizia nr.1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.69 din 16 martie 1994, a stabilit că “un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice”. De asemenea, prin Decizia nr.135 din 5 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.345 din 17 decembrie 1996, Curtea Constituţională a reţinut că “principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite”.
Constatând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art.198 din Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, prin care se abrogă art.103 din Legea nr.92/1992, republicată, Curtea Constituţională observă totodată că această abrogare a reglementării legale referitoare la pensia de serviciu pentru magistraţi este contrară exigenţelor actuale pe care importante documente internaţionale le exprimă în mod direct cu privire la drepturile magistraţilor, în considerarea importanţei rolului acestora în apărarea statului de drept.
Astfel, “Principiile fundamentale privind independenţa magistraturii”, adoptate de cel de-al VII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor (Milano, 26 august — 6 septembrie 1985) şi confirmate de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite prin rezoluţiile nr.40/32 din 29 noiembrie 1985 şi nr.40/146 din 13 decembrie 1985, prevăd în mod expres prin art.11 că “durata mandatului judecătorilor, independenţa acestora, siguranţa lor, remuneraţia corespunzătoare, condiţiile de muncă, pensiile şi vârsta de pensionare sunt în mod adecvat garantate prin lege”.
În mod asemănător, “Recomandarea nr.R (94) 12 cu privire la independenţa, eficacitatea şi rolul judecătorilor”, adoptată la 13 octombrie 1994 de Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, subliniind importanţa independenţei judecătorilor în scopul întăririi preeminenţei dreptului în statele democratice şi în considerarea art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a “Principiilor fundamentale [ale Organizaţiei Naţiunilor Unite] privind independenţa magistraturii”, anterior menţionate, a stabilit, printre alte importante măsuri pe care statele membre urmează să le adopte, şi pe aceea “de a veghea ca statutul şi remuneraţia judecătorilor să fie pe măsura demnităţii profesiei lor şi a responsabilităţilor pe care şi le asumă”.
De asemenea, art.6.4 din “Carta europeană privind statutul judecătorilor”, adoptată în anul 1998, prevede că “În mod special, statutul garantează judecătorului sau judecătoarei care a împlinit vârsta legală pentru încetarea funcţiei, după ce a exercitat-o ca profesie o perioadă determinată, plata unei pensii al cărei nivel trebuie să fie cât mai apropiat posibil de acela al ultimei remuneraţii primite pentru activitatea jurisdicţională”.
Din examinarea documentelor internaţionale menţionate, Curtea Constituţională reţine preocuparea organismelor care le-au adoptat de a se promova independenţa şi imparţialitatea judecătorilor, ţinând seama că judecătorii se pronunţă asupra vieţii, libertăţilor, drepturilor, îndatoririlor şi bunurilor cetăţenilor. În acest context, o importanţă deosebită o au măsurile preconizate pentru asigurarea unui statut, a unei remuneraţii şi a pensiei adecvate pentru magistraţi, precum şi a garantării prin lege a acestora. De asemenea, Curtea Constituţională constată că în toate aceste documente principiile şi măsurile stabilite cu privire la statutul şi drepturile magistraţilor sunt puse în relaţie directă cu prevederile art.10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cu cele ale art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul fundamental al oricărei persoane de a fi judecată de un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege.
În aceste condiţii, Curtea Constituţională constată că, deşi unele dintre documentele internaţionale menţionate au valoare de recomandare prin prevederile pe care le conţin şi prin finalităţile pe care le urmăresc, fiecare dintre acestea vizează direct texte cuprinse în pacte şi în tratate la care România este parte şi, prin urmare, se înscriu în spiritul prevederilor art.11 şi 20 din Constituţie.
Totodată, Curtea Constituţională reţine că raţiunile pe care se întemeiază prevederile din actele internaţionale avute în vedere în considerentele anterioare ale acestei decizii se află în convergenţă cu dispoziţiile art.123 alin.(2) din Constituţie, conform cărora “Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”. Într-adevăr, aceste dispoziţii constituţionale nu au un caracter declarativ, ci constituie norme constituţionale obligatorii pentru Parlament, care are îndatorirea de a legifera instituirea unor mecanisme corespunzătoare de asigurare reală a independenţei judecătorilor, fără de care nu se poate concepe existenţa statului de drept, prevăzută prin art.1 alin.(3) din Constituţie. Aşa fiind, abrogarea art.103 din Legea nr.92/1992, republicată, contravine şi principiului stabilit prin art.123 alin.(2) din Constituţie.
În sfârşit, Curtea Constituţională constată că argumentele care conduc la admiterea sesizării de neconstituţionalitate formulate de Curtea Supremă de Justiţie se regăsesc şi în poziţia Guvernului care, în calitatea sa de iniţiator al proiectului noii legi a pensiilor, nu a realizat nici o deosebire de tratament juridic între pensia de serviciu a magistraţilor şi aceea a cadrelor militare, menţinând ambele categorii. De asemenea, Guvernul, prin reprezentantul său, ministrul muncii şi protecţiei sociale, în cadrul dezbaterilor parlamentare asupra proiectului legii, a combătut propunerea făcută de unii parlamentari de a se abroga dispoziţiile legale care reglementează pensia de serviciu pentru magistraţi, atât prin argumente de drept comparat, cât şi prin invocarea asemănărilor cu pensia de serviciu a militarilor, astfel cum rezultă din stenograma şedinţei Senatului din 30 octombrie 1999. De altfel, Senatul a adoptat art.198 din Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale în redactarea cuprinsă în proiectul înaintat de Guvern, aşadar fără abrogarea art.103 din Legea nr.92/1992, republicată, ceea ce a determinat consecinţa aplicării dispoziţiilor art.76 din Constituţie, referitoare la desfăşurarea procedurii de mediere între cele două Camere ale Parlamentului.
De asemenea, în punctul de vedere comunicat Curţii Constituţionale cu ocazia soluţionării de către aceasta a sesizării de neconstituţionalitate formulate de Curtea Supremă de Justiţie, Guvernul a considerat că sesizarea este întemeiată, concluzionând în sensul că “prevederile art.198 din Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, care privesc abrogarea art.103 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale [...]”.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art.11, al art.16 alin.(1), al art.20 alin.(2), al art.123 alin.(2), al art.144 lit.a) şi al art.145 alin.(1) din Constituţie, precum şi al art.2 alin.(3), al art.17 şi următoarele din Legea nr.47/1992, republicată,

CURTEA
În numele legii
DECIDE:
1. Constată că dispoziţiile art.41 alin.(2) din Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale sunt constituţionale.
2. Constată că dispoziţiile art.198 din aceeaşi lege, prin care a fost abrogat art.103 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, sunt neconstituţionale.
Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedintelui Camerei Deputaţilor şi preşedintelui Senatului, în scopul deschiderii procedurii prevăzute de art.145 alin.(1) din Constituţie, precum şi Curţii Supreme de Justiţie, şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Definitivă şi obligatorie.
Deliberarea a avut loc la data de 2 februarie 2000 şi la ea au participat: Lucian Mihai, preşedinte, Costică Bulai, Constantin Doldur, Kozsokár Gábor, Ioan Muraru, Nicolae Popa, Lucian Stângu, Florin Bucur Vasilescu şi Romul Petru Vonica, judecători.