JURIDICE

MOTTO :

NU EXISTĂ TIRANIE MAI CRUDĂ
DECÂT ACEEA SĂVÂRŞITĂ
SUB PAVĂZA LEGII
ŞI
ÎN NUMELE DREPTĂŢII
MONTESQUIEU, 1742
*************************************

EXTRASE DIN STUDIUL
„PRINCIPIUL SECURITĂŢII JURIDICE, FUNDAMENT
AL STATULUI DE DREPT REPERE JURISPRUDENŢIALE”

Ion PREDESCU
judecător la Curtea Constituţională

Marieta SAFTA
magistrat-asistent şef

publicat în Buletinul Curţii Constituţionale a României nr.1din 2009

(........................................................)
Neretroactivitatea legii

Instituit de Codul civil francez din 1804, principiul neretroactivităţii
legii a fost preluat iniţial de legiuitorul român în Codul civil şi, respectiv,
în Codul penal. În considerarea importanţei sale pentru statul de drept,
acest principiu a fost ridicat la rang constituţional, fiind consacrat în art.
15 alin. (2) din Constituţia României din 1991. Ca urmare a receptării
jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, forma iniţială a
textului a fost îmbogăţită cu ocazia revizuirii Constituţiei, astfel încât, în
prezent, acesta are următoarea redactare: „Legea dispune numai pentru
viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. Aşa
cum observa Curtea Constituţională în una dintre deciziile sale,
„consecinţele înscrierii principiului neretroactivităţii în Constituţie sunt
foarte severe( ... ) dar în acelaşi timp ridicarea la rangul de
principiu constituţional se justifică prin faptul că asigură în condiţii mai
bune securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept,
precum şi datorită faptului că blochează nesocotirea separaţiei dintre
puterea legislativă, pe de o parte, şi puterea judecătorească sau cea
executivă, pe de altă parte, contribuind în acest fel la consolidarea
statului de drept”(autorii fac trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 9 din 07.03.1994, publicată în Monitorul Oficial nr.326 din 25.11.1994,
vezi mai jos).
Ca urmare a consacrării sale constituţionale, acest principiu a
devenit obligatoriu nu doar pentru judecătorul care aplică legea, ci şi
pentru legiuitor, care este ţinut deopotrivă să-l respecte în procesul de
legiferare, neretroactivitatea legii constituind o garanţie fundamentală a
drepturilor constituţionale, îndeosebi, aşa cum s-a subliniat, a libertăţii
şi siguranţei persoanei. Profesorul Mihai Eliescu, arăta în acest sens, în
mod sugestiv, că „dacă ceea ce s-a făcut în conformitate cu legea în
vigoare ar putea fi necontenit stricat de legea nouă, orice prevedere( în sens de predictibilitate,previzionare) în timp ar fi cu neputinţă şi ordinea juridică însăşi ar fi ameninţată pe măsură ce s-ar slăbi încrederea în securitatea drepturilor, în stabilitatea circuitului civil.... Dacă legea nouă nu ar respecta ceea ce a fost făcut în cadrul prevederilor legii vechi, încrederea ar dispărea şi, odată cu ea, ar fi atinsă autoritatea legii, căci voinţa de a da ascultare permisiunilor, poruncilor şi opiniilor legale, ar fi, desigur, în bună măsură demobilizată dacă cel ce s-a supus lor nu ar fi sigur că, procedând astfel, va sta sub scutul legii.”
Curtea Constituţională, în exercitarea competenţei sale prevăzute de Constituţie şi de legea sa de organizare şi funcţionare, a sancţionat în
numeroase rânduri, prin constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor
legale cu privire la care a fost sesizată, încălcarea principiului
neretroactivităţii legii, contribuind, totodată, la definirea lui. Astfel, de
exemplu, reţinând că acest principiu se aplică însăşi Legii fundamentale a ţării, Curtea a statuat că, „a decide că prin dispoziţiile sale ...Constituţia în vigoare ar putea desfiinţa sau modifica situaţii juridice anterioare, existente ca o consecinţă a unor acte normative preconstituţionale, ...ar însemna să se încalce principiul constituţional al neretroactivităţii legii.” Atunci... când o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi,toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare (autorii fac trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 830 din 08.07.2008, publicată în Monitorul Oficial nr.559 din 24.07.2008,vezi mai jos).
EXTRAS DIN DECIZIA Nr.830
din 8 iulie 2008


Publicată în Monitorul Oficial nr.559 din 24.07.2008


(...) Curtea reţine că analiza pe care o impune controlul de constituţionalitate trebuie, în mod necesar, să înceapă prin a califica situaţia juridică reglementată prin norma de lege criticată. Astfel, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare. Legea nouă însă este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea legii vechi (...)




EXTRAS DIN DECIZIA Nr.9
din 7 martie 1994

Publicată în Monitorul Oficial nr.326 din 25.11.1994

(...) Potrivit art.15 alin.(2) din Constituţie ,,Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”. Până la intrarea în vigoare a Constituţiei din anul 1991, principiul neretroactivităţii legii era înscris, în materie civilă, numai în art.1 din Codul civil “Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”, astfel încât, nefiind un principiu constituţional, doctrina şi jurisprudenţa au decis constant că el constituia o regulă de interpretare obligatorie pentru judecător, dar nu-l obliga pe legiuitor, care putea dispune şi altfel. De aceea au existat şi legi cu caracter retroactiv, atât de drept material, cât şi de drept procesual. Chiar şi în aceste condiţii, legea retroactivă respecta cauzele rezolvate prin hotărâri judecătoreşti definitive (causae finitae) şi numai o dispoziţie expresă putea duce la o altă soluţie. După intrarea în vigoare a Constituţiei din anul 1991, neretroactivitatea a devenit un principiu constituţional şi deci nici legiuitorul nu poate adopta acte cu încălcarea lui. Suntem în prezenţa unei reguli imperative de la care nu se poate deroga în materie civilă (...) indiferent dacă este vorba de legi materiale sau legi procesuale. Deci, chiar şi în ipoteza în care legiuitorul ar dori în mod justificat să înlăture sau să atenueze unele situaţii nedrepte, nu poate realiza acest lucru prin intermediul unei legi care să aibă caracter retroactiv, ci trebuie să caute mijloacele adecvate care să nu vină în contradicţie cu acest principiu constituţional.(...).
(...) Cum (...) înainte vreme, neretroactivitatea nu era de ordin constituţional, fiind înscrisă doar în art.1 din Codul civil, au existat legi retroactive care au atins principiul autorităţii lucrului judecat sau au supus o hotărâre definitivă ori irevocabilă unei căi de atac neprevăzute de legea în vigoare în momentul pronunţării ei. Doctrina de la noi sau din alte ţări, criticând aceste legi, le-a socotit atunci fie admisibile din punct de vedere juridic, dar inadmisibile din punct de vedere politic, fie le-a calificat drept monstruozităţi juridice ori legi flagrant retroactive (...).


Cuvânt înainte
Una dintre realizările majore ale societăţii româneşti după anul 1989 a fost aceea de reafirmare a demnităţii omului, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, precum şi a liberei dezvoltări a personalităţii umane printre valorile fundamentale ce caracterizează Statul Român. Nevoia ca acestor valori să le fie conferită o forţă supremă l-a determinat pe legiuitorul constituant să le consacre prin înseşi primele texte ale Constituţiei din 1991. Mai mult, conştientizând izolarea României din acel moment, prin dispoziţiile constituţionale, Adunarea Constituantă a deschis porţile şi a creat premisele integrării în societatea internaţională, printre altele şi prin garantarea protecţiei drepturilor şi a libertăţilor omului în conformitate cu tratatele şi pactele internaţionale la care România este parte.
Prin dispoziţiile coroborate ale art.11 alin.(2) şi art.20 alin.(2) din Constituţie, conform cărora „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”, iar în cazul în care „există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale”, aceste dispoziţii convenţionale au dobândit un statut aparte, fiind situate, în ierarhia actelor normative, pe o treaptă echivalentă Legii fundamentale şi având preeminenţă asupra prevederilor interne, în măsura în care, aşa cum dispune Constituţia revizuită, reglementările interne nu conţin dispoziţii mai favorabile.
În spiritul acestor texte constituţionale, după anul 1989, România a îmbogăţit ansamblul garanţiilor şi modalităţilor de protecţie acordate drepturilor şi libertăţilor persoanelor, devenind parte la o serie de acte internaţionale în materia drepturilor omului.
În acest demers se înscrie şi semnarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale la 7 octombrie 1993, zi în care România devenea membru al Consiliului Europei. Prin ratificarea Convenţiei şi a Protocoalelor adiţionale, România a recunoscut oricărei persoane aparţinând jurisdicţiei sale drepturile şi libertăţile consacrate de acest instrument şi a acceptat, în acelaşi timp, dreptul la un recurs individual în faţa Comisiei europene a drepturilor omului şi jurisdicţia obligatorie a Curţii europene a drepturilor omului, subscriind astfel la un sistem internaţional de control [1]. Aşa cum observa Vincent Berger în prefaţa la prima ediţie în limba română a cunoscutei sale lucrări dedicate jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, această ratificare a avut semnificaţia nu doar a asumării unor obligaţii prevăzute de Convenţie în sarcina statelor semnatare, dar şi a „disciplinei” care rezultă din litera acestui act internaţional. El anunţa că statutul pe care îl dobândea România prin semnarea şi ratificarea Convenţiei va însemna o „formidabilă sfidare lansată nu numai inerţiei unor instituţii şi ponderii pe care o au tradiţiile, ci de asemenea curajului celor cu răspundere şi bunăvoinţei cetăţenilor.”
Eforturile nu s-au oprit în consecinţă aici.
Treptat, dar cu paşi siguri, garanţiile internaţionale ale drepturilor şi libertăţilor omului au devenit pentru juriştii români un instrument aproape tot atât de des utilizat ca şi reglementările interne.
O contribuţie esenţială în acest proces a avut-o Curtea Constituţională care, în activitatea sa de înlăturare a antinomiilor dintre legile interne şi Constituţie, a acordat, în virtutea prevederilor constituţionale amintite mai sus, prioritate reglementărilor internaţionale în materia drepturilor omului. Prin cele aproximativ 380 de decizii în care, în intervalul cuprins între anii 1994-2003, Curtea şi-a fundamentat o parte dintre soluţiile pronunţate pe textele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ea a contribuit la sublinierea importanţei acestor prevederi internaţionale în cadrul de referinţă al legislaţiei privind drepturile omului, dar şi la asigurarea unei juste interpretări şi aplicări a acestor norme de către instanţele judecătoreşti în lumina dispoziţiilor constituţionale ale art.147 alin.(4) care asigură caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale.
Mărturie a acestui fapt este şi numărul crescând al sesizărilor adresate Curţii Constituţionale, în care autorii obiecţiilor sau excepţiilor de neconstituţionalitate invocă prevederile Convenţiei, sesizări ce relevă o mai strânsă apropiere a juristului român de cadrul internaţional al protecţiei drepturilor omului, dar şi o mai bună înţelegere şi o mai adecvată abordare a sa.
Pentru a răspunde acestor imperative, după ratificarea Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în 1994, Curtea Constituţională şi-a îmbogăţit an de an jurisprudenţa cu soluţii inspirate din practica instanţei europene pentru drepturile omului. Astfel, dacă, în perioada 1994-1999 numărul deciziilor Curţii Constituţionale în care se făcea referire la jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului oscila anual între 6 şi 30, în anii care au urmat acesta a cunoscut creşteri semnificative: 49 în anul 2000; 73 în anul 2001; 73 în anul 2002; 97 în anul 2003.
Prezenta culegere îşi propune să adauge încă un pas la contribuţia esenţială pe care Curtea Constituţională a adus-o în procesul de integrare efectivă a prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în ansamblul reglementărilor interne în materia drepturilor omului, prin asamblarea într-un tot unitar a celor mai importante dintre deciziile pronunţate în perioada 1994-2003, prin care Curtea şi-a exercitat rolul de garant al Constituţiei, raportându-se, prin mijlocirea dispoziţiilor constituţionale ale art.20, la prevederile Convenţiei. Scopul acestei lucrări este acela de a constitui un instrument util atât pentru cei care se află încă în curs de formare ca jurişti, cât şi pentru profesioniştii dreptului, în demersurile pe care le vor întreprinde pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor persoanelor. Ea îşi propune, în acelaşi timp, ca, punând în lumină acele decizii prin care Curtea Constituţională a subliniat obligativitatea prevederilor Convenţiei şi a interpretărilor pe care Curtea Europeană a drepturilor omului le-a dat acestor prevederi, să asigure ansamblului garanţiilor consacrate de acest act internaţional rolul cuvenit printre instrumentele ce stau la dispoziţia juristului român pentru apărarea drepturilor omului. În strânsă legătură cu acest obiectiv este şi dorinţa ca familiarizarea cu dispoziţiile textelor Convenţiei să conducă spre o unificare a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti în procesul de interpretare şi aplicare a acestor prevederi legale şi convenţionale. În fine, ţinând seama de ecoul profund pe care l-au avut asupra activităţii legiuitorului român, inclusiv asupra soluţiilor legiuitorului constituant, o serie dintre deciziile Curţii Constituţionale, culegerea de faţă poate fi privită şi ca o modalitate prin care această instanţă îşi aduce contribuţia la punerea de acord a legislaţiei interne, inclusiv a Constituţiei, cu prevederile internaţionale în materia drepturilor şi libertăţilor omului.
Curtea Constituţională a avut ocazia de a se pronunţa în mai multe rânduri asupra legitimităţii prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în ansamblul reglementărilor privind drepturile omului aplicabile în ţara noastră, cât şi a importanţei şi a caracterului obligatoriu al acestui instrument internaţional.
Astfel, Curtea Constituţională a examinat însăşi conformitatea prevederilor Legii nr.30/1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie, cu dispoziţiile constituţionale. Prin Decizia nr.94/1996, Curtea a analizat criticile de neconstituţionalitate care priveau dispoziţiile art.3 din această lege, potrivit cărora, „În baza art.25 si 46 din convenţia menţionată, România recunoaşte dreptul la recursul individual în faţa Comisiei europene a drepturilor omului şi jurisdicţia obligatorie a Curţii europene a drepturilor omului în privinţa drepturilor cuprinse în Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi în Protocolul nr.4 recunoscând anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele deja înscrise în convenţie şi în primul Protocol adiţional al convenţiei, Strasbourg, 16 septembrie 1963, şi în Protocolul nr.7, Strasbourg, 22 noiembrie 1984, pentru cauzele în care violarea drepturilor garantate de aceste texte intervine după intrarea lor în vigoare pentru România.” Soluţia pronunţată de instanţa de contencios constituţional a arătat că acest text de lege nu poate fi considerat a fi contrar obligaţiei constituţionale de îndeplinire întocmai şi cu bună-credinţă a convenţiilor internaţionale, obligaţie prevăzută de art.11 din Constituţie, şi nici ca fiind contrară prevederilor constituţionale referitoare la prioritatea tratatelor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului faţă de legile interne. În argumentarea acestei soluţii s-a reţinut că aplicarea jurisdicţiei internaţionale consacrate de Convenţie în cauzele anterioare aderării, aşa cum susţineau autorii excepţiei, ar reprezenta o încălcare a principiului neretroactivităţii legii, prevăzut de art.15 alin. (2) din Constituţie.
În numeroase alte rânduri, instanţa de contencios constituţional a ţinut să sublinieze caracterul obligatoriu al prevederilor Convenţiei în ansamblul reglementărilor legale aplicabile în ţara noastră. Prin Decizia nr.146/2000, Curtea Constituţională sublinia că: „ratificarea de către România a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin Legea nr.30 din 18 mai 1994, a făcut ca această convenţie să facă parte din dreptul intern, situaţie în care raportarea la oricare dintre textele sale este supusă aceluiaşi regim cu cel aplicabil raportărilor la dispoziţiile din Legea fundamentală. Curtea constată, de asemenea, că această interpretare este în deplin acord cu dispoziţiile art.20 din Constituţie […].” Mai mult, prin Decizia nr.148/2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, Curtea a statuat: „calitatea României de parte la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori la alte tratate internaţionale are semnificaţia unei restrângeri a competenţelor autorităţii statale, o relativizare a suveranităţii naţionale.”
În aceeaşi ordine de idei, Curtea Constituţională a ţinut să sublinieze caracterul obligatoriu al interpretărilor Curţii europene a drepturilor omului, în cele mai multe dintre soluţiile în care şi-a sprijinit argumentaţia pe dispoziţiile Convenţiei. Ţinând cont de acest fapt, instanţa românească de contencios constituţional nu a întârziat să reconsidere propria sa jurisprudenţă atunci când a constatat existenţa unor neconcordanţe între aceasta şi soluţiile Curţii de la Strasbourg. Dovadă a acestui fapt o constituie şi Decizia nr.145/2000, prin care Curtea a statuat, în urma analizării practicii Curţii europene a drepturilor omului, că dispoziţiile art.174 alin.1 lit.a) din Codul de procedură penală, care interziceau dreptul inculpatului de a fi reprezentat la judecarea cauzei atunci când nu se poate prezenta în instanţă, nu constituiau o garanţie, ci, dimpotrivă, o restrângere nejustificată a dreptului său la apărare. Aceasta a dus la modificarea soluţiei pronunţate anterior cu privire la constituţionalitatea acestui text de lege.
O contribuţie deosebită pe care Curtea Constituţională a adus-o la clarificarea sferei de aplicare şi a conţinutului drepturilor şi libertăţilor consacrate de Convenţie s-a realizat cu prilejul invocării, într-o serie de decizii, a dispoziţiilor acestui act internaţional, ca fundament al soluţiilor pronunţate. Este cazul garanţiilor consacrate de art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care se referă la dreptul la un proces echitabil. În acest sens s-a arătat, în acord cu jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, că dreptul la un proces echitabil presupune, înainte de toate, accesul liber la o instanţă judecătorească. Interpretând, cu un alt prilej, dispoziţiile constituţionale consacrate de art.21, în spiritul pe care Convenţia îl conferă principiului liberului acces la justiţie prin art.6 par.1, cât şi în virtutea art.2 din Protocolul nr.7 la Convenţie, Curtea a statuat că, exceptând situaţia cauzelor penale, dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească nu reiese nici explicit, dar nici implicit din prevederile amintite ale Convenţiei, confundându-se dreptul la „un recurs”, (de fapt dreptul de a cere ceva unei instanţe) cu dreptul la o cale de atac.
Interpretând dispoziţiile aceluiaşi art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a avut prilejul de a se pronunţa asupra mai multor texte de lege în raport cu cerinţa respectării unui termen rezonabil de soluţionare a cauzelor, cu respectarea principiului egalităţii armelor între părţile litigante, a garanţiilor de care trebuie să se bucure acuzatul în procesul penal şi cu prezumţia de nevinovăţie. În acest din urmă caz, merită menţionată Decizia nr.317/2003 prin care Curtea a admis aplicabilitatea prezumţiei de nevinovăţie şi în materie contravenţională. Cu acel prilej s-a reţinut, potrivit practicii de la Strasbourg, că: „În scopul aplicării prevederilor art. 6 din Convenţie, trebuie avute în vedere trei criterii: 1. caracterizarea faptei în dreptul naţional; 2. natura faptei; 3. natura şi gradul de gravitate ale sancţiunii care ar putea fi aplicată persoanei în cauză. În aprecierea acestor criterii, în cauza Ozturk împotriva Germaniei, 1994, Curtea Europeană a drepturilor omului a stabilit că modul de definire a faptelor în dreptul intern are o valoare relativă, esenţială fiind natura faptei şi a sancţiunii. Curtea Europeană consideră ca pozitivă măsura dezincriminării, în "interesul individului", a unor infracţiuni mai puţin grave şi pentru care făptuitorul nu mai răspunde penal, putând chiar să evite procedura judiciară şi pe această cale să se elimine supraaglomerarea tribunalelor. Cu toate acestea, distincţia operată de statele europene între crime, delicte şi contravenţii nu este operantă, întrucât în sensul art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale toate aceste fapte au caracter penal şi, tocmai de aceea, prevederile sale garantează oricărui "acuzat" dreptul la un proces echitabil, indiferent de calificarea faptei în dreptul intern. În sensul arătat, Curtea Europeană a drepturilor omului s-a pronunţat şi în cauza Garyfallou Aebe împotriva Greciei, 1997, în cauza Lauko împotriva Slovaciei, 1998, precum şi în cauza Kadubec împotriva Slovaciei, 1998.”
Aceleaşi argumente, care duc la eliminarea distincţiei între domeniul penal şi cel contravenţional, au stat şi la baza soluţiei prin care Curtea Constituţională a statuat că principiul retroactivităţii legii penale mai blânde se aplică şi în cazul legii contravenţionale.
Astfel, o excepţie de neconstituţionalitate a fost ridicată chiar de instanţa de judecată în legătură cu dispoziţiile unei ordonanţe care prevedea că o faptă săvârşită în trecut nu mai poate fi sancţionată dacă ulterior ea nu mai constituie contravenţie, instanţa susţinând că este un caz de retroactivitate a legii, neadmis de Legea fundamentală. Ţinând cont de asimilarea faptelor contravenţionale cu cele penale în jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate, arătând că dispoziţiile constituţionale privitoare la retroactivitatea legii penale mai blânde urmează a fi aplicate şi la legea contravenţională.
Această soluţie a Curţii Constituţionale a fost impusă ulterior în Constituţia României cu prilejul revizuirii acesteia, prin extinderea excepţiei de la principiului neretroactivităţii legii penale şi asupra domeniului de reglementare contravenţional, astfel încât, în prezent, conţinutul art.15 alin.(2) este următorul: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.”
Acelaşi eveniment legislativ de o deosebită importanţă a marcat şi completarea art.21 din Constituţie cu noile prevederi ale alineatelor 3) şi 4), potrivit cărora: „Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.”, iar „Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite” subliniindu-se şi cu acest prilej rezonanţa deosebită de care se bucură deciziile Curţii Constituţionale în opţiunile legiuitorul român, inclusiv ale celui constituant.
Conţinutul pe care diferite instituţii de drept l-au dobândit ca urmare a interpretărilor pe care Curtea Constituţională le-a dat în lumina prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi pe practica Curţii de la Strasbourg, au contribuit în multe cazuri la modificări esenţiale aduse garanţiilor şi formelor de protecţie asigurate drepturilor şi libertăţilor persoanei.
În acest sens, se poate afirma fără reţinere că, prin interpretarea dispoziţiilor Convenţiei, principiul egalităţii şi interzicerii discriminării, prevăzut de altfel şi de art.4 alin.(2) şi art.16 din Constituţia României, a dobândit, prin intermediul soluţiilor Curţii Constituţionale, noi valenţe în dreptul român. În acest sens, reconsiderând practica iniţială cu privire la această materie, Curtea a admis că acest principiu urmează a se aplica şi altor persoane care nu au statutul de cetăţean, aşa cum prevede art.16 din Constituţie. În argumentarea acestei soluţii, a arătat că prevederile art.14 din Convenţie nu fac nici o distincţie între persoanele care intră sub sfera sa de protecţie.
În interpretarea aceluiaşi principiu al egalităţii, instanţa de contencios constituţional, pornind de la o serie de decizii pronunţate de Curtea de la Strasbourg, a reţinut că egalitatea nu înseamnă uniformitate şi că pot fi instituite tratamente juridice distincte pentru anumite categorii de persoane sau grupuri dacă există o justificare obiectivă şi rezonabilă. Mai mult, pe firul acestor argumente, a afirmat existenţa unui veritabil drept la diferenţă, ceea ce presupune însăşi necesitatea instituirii unui tratament juridic diferenţiat atunci când situaţiile de fapt sunt obiectiv diferite.
Fără îndoială că garanţiile consacrate de Convenţie în vederea apărării dreptului de proprietate nu puteau fi omise dintre argumentele invocate de Curtea Constituţională în practica sa. În acest sens, apreciem ca fiind de o deosebită importanţă Decizia nr.70/2001 prin care noţiunile de „bun” şi „proprietate” au primit, în lumina practicii Curţii europene a drepturilor omului, o interpretare extinsă, statuându-se că protecţia acordată de art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie trebuie să acopere şi sfera acelor drepturi şi interese patrimoniale care nu se confundă neapărat cu dreptul de proprietate asupra bunurilor corporale, aşa cum sunt garanţiile reale, clientela sau chiar un drept de creanţă, precum cel de a fi despăgubit.
O deosebită importanţă pentru asigurarea unei jurisprudenţe unitare a instanţelor judecătoreşti a avut-o analizarea de către Curtea Constituţională a limitelor ce pot fi aduse diferitelor drepturi şi libertăţi fundamentale, avându-se ca punct de reper, alături de dispoziţiile constituţionale, atât dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât şi jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg. Astfel, până la revizuirea Constituţiei, în anul 2003, aceasta prevedea că restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi se poate face prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Prin interpretarea bazată pe tratatele internaţionale s-a ajuns la concluzia că sfera de aplicare a acestor restrângeri este mai largă. Într-adevăr, Curtea, oprindu-se asupra limitelor stabilite de Convenţie în ceea ce priveşte posibilitatea ingerinţei statului în exercitarea unor drepturi sau libertăţi, a statuat că, în virtutea dispoziţiilor art.20 alin.(1) din Constituţie, aceste prevederi ale Convenţiei constituie un criteriu de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor constituţionale care reglementează restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. În consecinţă, acestea sunt esenţiale pentru determinarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale, al cărei conţinut trebuie interpretat în concordanţă cu norma internaţională. Prin Decizia nr.54/2000, Curtea a arătat că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de la Strasbourg, restrângerea impusă trebuie să fie prevăzută de lege şi să reprezinte o măsură necesară într-o societate democratică. În acest sens au fost amintite cazurile „Kokkinakis contra Greciei", 1993, „Handyside contra Regatului Unit", 1976, ori „Sunday Times contra Regatului Unit", 1979.
Accentuând, prin mai multe decizii ale sale, importanţa acestor criterii pentru o justă stabilire a limitelor ce pot fi aduse unor drepturi sau libertăţi, Curtea a influenţat însăşi concepţia legiuitorului constituant cu privire la necesitatea introducerii unor noi elemente de apreciere a legitimităţii intervenţiei statului, prevăzând în art.53 al Constituţiei revizuite că: „Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”
Prin aceleaşi decizii ale Curţii Constituţionale, dreptul la libera circulaţie, obligaţia de a nu încălca drepturile şi libertăţile altuia, libertatea de exprimare, organizarea paşnică şi fără arme a întrunirilor, precum şi alte drepturi înscrise în Constituţia României au dobândit un conţinut care a avut efecte benefice pe planul realizării unei practici unitare în activitatea instanţelor judecătoreşti şi pe planul edificării democraţiei şi a statului de drept. Astfel, cu prilejul declarării neconstituţionalităţii unor prevederi prin care se instituia o taxă de trecere a frontierei în vederea constituirii unor resurse destinate protecţiei sociale, Curtea a reţinut că aceste dispoziţii legale aduceau atingere libertăţii de circulaţie la care se referă şi art.2 par. 3 din Protocolul nr.4 la Convenţie. De asemenea, având în vedere prevederile art.10 alin.2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora „Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti” Curtea a acceptat restrângerile aduse libertăţii de exprimare prin incriminarea faptelor de calomnie.
Un alt exemplu edificator în care deciziile Curţii europene a drepturilor omului, datorită temeiniciei argumentelor, s-au constituit într-un veritabil izvor de drept pentru Curtea Constituţională şi, prin intermediul acesteia, pentru instanţele judecătoreşti, o reprezintă cauza prin care a fost supusă controlului de constituţionalitate o dispoziţie din Codul familiei în virtutea căreia acţiunea în tăgada paternităţii putea fi pornită numai de către soţ. Curtea Constituţională, având a se pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate a acestui text de lege, a considerat că interdicţia dreptului la acţiune, instituită de legea naţională pentru femeia căsătorită şi pentru copilul născut în timpul căsătoriei, era neconstituţională. Această soluţie a fost dată ţinându-se cont de art.8 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de argumentele Curţii europene a drepturilor omului prezentate în cazul Kroon şi alţii contra Olandei.
În virtutea aceluiaşi articol 8 din Convenţie, care consacră dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, precum şi pe practica Curţii de la Strasbourg, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 200 din Codul penal, prevederi ce incriminau relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, subliniind în acelaşi timp necesitatea îndepărtării din legislaţia română a acestei fapte penale.
Apreciem că toate aceste exemple sunt în măsură să creeze o imagine suficient de relevantă asupra rolului deosebit pe care Curtea Constituţională l-a jucat, prin jurisprudenţa sa, în procesul de integrare a standardelor europene privind respectarea şi protecţia drepturilor şi libertăţilor omului în cadrul juridic românesc. Aceasta s-a datorat, în parte, consecinţelor pe care activitatea Curţii le-a avut asupra reglementărilor interne ca urmare a efectelor obligatorii ale deciziilor sale, fapt ce a dus la îndepărtarea unor norme aflate într-un vădit dezacord cu dispoziţiile internaţionale privind drepturile omului. Şi mai semnificativă apare influenţa pozitivă pe care jurisprudenţa Curţii Constituţionale a avut-o în procesul de legiferare. Justeţea şi temeinicia argumentelor Curţii au constituit, nu în puţine rânduri, punctul de plecare al unor iniţiative legislative binevenite. Dovadă a acestui fapt stau însăşi dispoziţiile constituţionale al căror conţinut, aşa cum de altfel am arătat, a fost îmbogăţit, adăugându-se noi garanţii pentru drepturile şi libertăţile fundamentale, în spiritul celor consacrate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Contribuţia Curţii Constituţionale nu s-a oprit aici. Deciziile sale au constituit pentru juristul român un veritabil manual de interpretare a dispoziţiilor interne în acord cu prevederile Convenţiei şi cu jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, facilitând utilizarea acestui instrument internaţional în sprijinul protecţiei drepturilor şi libertăţilor persoanelor.
Apreciem că, în perspectiva integrării României în Uniunea Europeană, jurisprudenţa Curţii Constituţionale va juca un rol tot mai important în ceea ce priveşte respectarea şi asigurarea unei protecţii a drepturilor omului potrivit cerinţelor impuse de legislaţia europeană. Astfel, în timp ce noul Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa încorporează Carta drepturilor Fundamentale, el prevede, în acelaşi timp, dobândirea calităţii de parte a Uniunii europene la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a liberţilor fundamentale, instituind, în consecinţă, un sistem solid de protecţie a drepturilor fundamentale. Prin urmare, pornind de la obligativitatea reglementărilor europene şi de la ierarhia ce se va stabili între acestea şi legile interne, Curtea Constituţională va avea încă un temei pentru a-şi întemeia soluţiile pe dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În plus, va fi ţinută, în egală măsură şi de prevederile Cartei drepturilor Fundamentale.
Desigur, exemplele pe care le-am prezentat reprezintă doar însemnele unei reflectări pe practica Curţii de la Strasbourg în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României. Ne-am mărginit la aceste exemple pentru a arăta că precedentul judiciar în această materie este izvor de drept pentru instanţele româneşti, în sensul că judecătorul român nu poate pronunţa hotărâri judecătoreşti potrivnice celor adoptate de Curtea Europeană a drepturilor omului, fără a expune statul român unor sancţiuni dispuse de instanţa europeană care asigură respectarea drepturilor omului pe plan regional.
Totodată, din această succintă prezentare, sperăm că poate fi dedus rolul Curţii Constituţionale de disipare în practica judiciară din România a valorilor constituţionale naţionale şi a modului în care acestea urmează a fi raportate la standardele europene, în special la cele cu care operează Convenţia Europeană a drepturilor omului şi jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg.
În fine, un alt obiectiv pe care ni l-am propus are în vedere reflectarea în activitatea legislativă a activităţii Curţii Constituţionale, domeniu în care instanţa de contencios constituţional se manifestă ca un veritabil feed-back al proiectării funcţiei legislative a Parlamentului în spaţiul realităţilor economico-sociale, cu specială privire asupra respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Aşa fiind, activitatea de până acum a Curţii Constituţionale poate fi privită chiar de către aceasta ca un exerciţiu şi o experienţă deosebit de preţioase pentru rolul pe care instanţa de contencios constituţional va fi chemată să-l joace în viitor ca una dintre instituţiile fundamentale ale unui stat care va avea toată îndreptăţirea să-şi prezinte cartea de vizită ca stat european.

Prof.univ.dr. IOAN VIDA
Preşedintele Curţii Constituţionale

[1] România a ratificat al 14-lea Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin Legea nr. 39 din 17 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 238 din 22 martie 2005.


Extrase decizii Curtea Constitutionala


DECIZIA Nr.46
din 12 februarie 2002

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.85/2001 pentru suspendarea aplicării prevederilor art.79 din Legea nr.164/2001 privind pensiile militare de stat

Publicată în Monitorul Oficial nr.218 din 01.04.2002

...Curtea reţine că prin adoptarea Legii nr.164/2001 s-a reglementat o nouă modalitate de calcul şi de stabilire a pensiilor militare de stat. Evident, acest nou mod de calcul se poate aplica doar pensiilor stabilite după data intrării în vigoare a legii...










DECIZIA Nr.375
din 6 iulie 2005

referitoare la sesizările de neconstituţionalitate a Legii privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente

Publicată în Monitorul Oficial nr.591 din 08.07.2005

...După cum Curtea Constituţională a statuat în mod repetat în jurisprudenţa sa, în temeiul prevederilor art.47 alin.(2) din Constituţie, legiuitorul are dreptul şi obligaţia să stabilească criteriile şi condiţiile concrete ale exercitării dreptului la pensie, inclusiv modul de calcul şi de actualizare a cuantumului pensiei. Astfel, Curtea nu poate reţine neconstituţionalitatea dispoziţiilor art.72-80, art.81 alin.(1)-(7) şi art.83-86. Noile reglementări nu pot fi aplicate cu efecte retroactive, respectiv, în privinţa cuantumului pensiilor anterior stabilite, ci numai pentru viitor, începând cu data intrării lor în vigoare...

DECIZIA Nr.120
din 15 februarie 2007

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat

Publicată în Monitorul Oficial nr.204 din 26.03.2007

...Conform noilor principii ale sistemului public de pensii, ordonanţa criticată prevede recalcularea pensiilor provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat prin luarea în calcul a întregii vechimi în muncă considerate stagiu de cotizare la asigurările sociale şi a tuturor veniturilor salariale cu caracter permanent realizate în această perioadă.
Operaţiunea de recalculare priveşte în mod inevitabil trecutul, pentru că stagiul de cotizare a fost realizat în trecut, dar se efectuează doar după data intrării în vigoare a ordonanţei şi are efecte numai pentru viitor, pensia recalculată intrând în plată numai de la data emiterii deciziei. În cazurile în care din recalculare rezultă un cuantum mai mare al pensiei, se va plăti acesta, iar dacă noul cuantum rezultat este mai mic, se va acorda în continuare pensia anterior stabilită şi aflată în plată, fără a se aduce vreo atingere drepturilor legal câştigate anterior...








DECIZIA Nr.46
din 12 februarie 2002

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.85/2001 pentru suspendarea aplicării prevederilor art.79 din Legea nr.164/2001 privind pensiile militare de stat

Publicată în Monitorul Oficial nr.218 din 01.04.2002

...Curtea reţine că prin adoptarea Legii nr.164/2001 s-a reglementat o nouă modalitate de calcul şi de stabilire a pensiilor militare de stat. Evident, acest nou mod de calcul se poate aplica doar pensiilor stabilite după data intrării în vigoare a legii...

DECIZIA Nr.20
din 2 februarie 2000

referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a art.41 alin.(2) din
Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi a dispoziţiilor art.198 din aceeaşi lege prin care a fost abrogat art.103 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată

Publicată în Monitorul Oficial nr.72 din 18.02.2000

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,
...examinând sesizarea de neconstituţionalitate formulată de Curtea Supremă de Justiţie, punctul de vedere al Guvernului, consideraţiile Ministerului Justiţiei, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile criticate ale Legii privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art.144 lit.a) din Constituţie, precum şi ale art.3 alin.(2) şi ale art.17 din Legea nr.47/1992, republicată, Curtea Constituţională este competentă să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate formulată în condiţii legale de Curtea Supremă de Justiţie.
Critica de neconstituţionalitate cuprinsă în această sesizare se referă la două texte ale Legii privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţele din 29 decembrie 1999.
Cele două texte legale criticate pentru neconstituţionalitate sunt art.41 alin.(2) şi art.198, acesta din urmă exclusiv în partea referitoare la abrogarea art.103 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată.
Art.41 alin.(2) din legea criticată pentru neconstituţionalitate are următorul conţinut: “Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru bărbaţi. Atingerea vârstei standard de pensionare se va realiza în termen de 13 ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi, prin creşterea vârstelor de pensionare pornind de la 57 de ani pentru femei şi 62 de ani pentru bărbaţi, conform eşalonării din anexa nr.3.”
În cuprinsul anexei nr.3, la care face referire art.41 alin.(2), sunt prevăzute, începând cu ianuarie 2001 şi până în decembrie 2014, vârstele standard de pensionare, pe perioade intermediare, stagiile minime şi complete de cotizare pentru femei şi bărbaţi, în mod eşalonat, până la atingerea vârstei standard prevăzute de textul art.41 alin.(2).
Art.198 din legea supusă controlului de constituţionalitate exercitat de Curte dispune abrogarea parţială sau totală a mai multe acte normative. Dintre dispoziţiile cuprinse în art.198 critica de neconstituţionalitate formulată de Curtea Supremă de Justiţie vizează numai textul care are următorul conţinut: “art.103 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.259 din 30 septembrie 1997.”
Art.103, a cărui abrogare este dispusă în acest fel, are următoarea redactare: “Magistraţii cu o vechime de cel puţin 25 de ani în magistratură beneficiază, la împlinirea vârstei prevăzute de lege, de pensie de serviciu, în cuantum de 80% din venitul net realizat din salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă şi sporul de stabilitate în magistratură, avute la data pensionării.
Pentru fiecare an care depăşeşte vechimea în magistratură prevăzută la alin.1 se adaugă la cuantumul pensiei câte 1% din venitul net, fără a se putea depăşi 100% din venitul net stabilit conform alin.1, avut la data pensionării.
Partea din pensia de serviciu care depăşeşte nivelul pensiei din sistemul asigurărilor sociale de stat se suportă din bugetul de stat.
Pensia suplimentară se stabileşte în condiţiile Legii privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială.
Pensiile magistraţilor se actualizează în raport cu nivelul salariilor de bază ale magistraţilor în activitate.
De aceste drepturi beneficiază şi magistraţii reîncadraţi după pensionare.”
În ceea ce priveşte dispoziţiile alin.5 al art.103 din Legea nr.92/1992, republicată, Curtea Constituţională a constatat prin deciziile nr.88 şi nr.89 din 1 iunie 1999, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.325 din 8 iulie 1999 şi, respectiv, nr.322 din 6 iulie 1999, decizii pronunţate în soluţionarea unor excepţii de neconstituţionalitate, că aceste dispoziţii legale sunt neconstituţionale în măsura în care nu asigură şi magistraţilor pensionaţi anterior datei intrării în vigoare a Legii nr.142/1997, de modificare şi completare a Legii nr.92/1992, actualizarea pensiei în raport cu nivelul salariilor de bază ale magistraţilor în activitate.
În motivarea sesizării de neconstituţionalitate ce face obiectul prezentei decizii Curtea Supremă de Justiţie invocă, în legătură cu ambele texte legale criticate, încălcarea prevederilor art.16 din Constituţie privind egalitatea în drepturi. Deşi în actul de sesizare adresat Curţii Constituţionale nu se indică de Curtea Supremă de Justiţie care dintre cele două alineate ale art.16 este avut în vedere, din ansamblul procesului-verbal din 6 ianuarie 2000 al şedinţei Curţii Supreme de Justiţie în Secţii Unite rezultă în mod neîndoielnic faptul că sesizarea de neconstituţionalitate are în vedere dispoziţiile alin.(1) al art.16 din Constituţie, care prevăd: “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”
1. Analizând critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.41 alin.(2) din Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, Curtea reţine că prin acest text de lege se introduce o modificare majoră a sistemului actual de pensii, între altele prin creşterea vârstei standard de pensionare, pentru bărbaţi — la 65 de ani, iar pentru femei — la 60 de ani. Astfel cum se arată în expunerea de motive a Guvernului, care a însoţit proiectul de lege, această dispoziţie este menită să contribuie la reechilibrarea într-o anumită măsură a raportului dintre populaţia activă şi numărul de pensionari, precum şi la alinierea vârstelor standard de pensionare prevăzute de legislaţia română cu cele prevăzute în alte ţări. În acelaşi timp, această măsură este impusă şi de faptul că, potrivit prognozei, în anul 2040 populaţia de peste 60 de ani va reprezenta circa 30% din populaţia ţării, faţă de 15,6% cât reprezenta acest segment de populaţie în anul 1990 şi, totodată, astfel cum se arată în continuare în punctul de vedere al Guvernului, îşi mai găseşte justificarea şi în faptul că din anul 1990 săptămâna de lucru a fost redusă în instituţiile statului şi în alte unităţi de stat de la 6 la 5 zile.
Luând act de aceste raţiuni avute în vedere de iniţiatorul proiectului de lege, Curtea observă totodată că măsurile stabilite prin art.41 alin.(2) au un caracter general şi se aplică tuturor categoriilor de persoane încadrate în muncă, făcând excepţie cei care lucrează în condiţii speciale sau deosebite de muncă şi care, din această cauză, beneficiază prin lege de reducerea vârstei standard de pensionare şi a stagiului de cotizare.
Examinarea prevederilor art.41 alin.(2) şi a conţinutului anexei nr.3, la care textul legal trimite, scoate în evidenţă că trecerea la aplicarea noilor condiţii de vârstă şi de cotizare pentru pensionare se va face treptat, pentru toţi asiguraţii, într-o perioadă de 13 ani, tocmai spre a se atenua unele dintre consecinţele schimbării produse. De asemenea, potrivit art.49 din lege, este posibilă şi pensionarea anticipată, fie cu diminuarea cuantumului pensiei, cu procente reduse, fie chiar fără nici o reducere a acestuia.
În aceste condiţii, Curtea Constituţională constată că nu poate fi primită critica formulată în sesizarea de neconstituţionalitate a Curţii Supreme de Justiţie, în sensul că textul art.41 alin.(2) din lege introduce o discriminare “deoarece se creează [...] o situaţie mai grea pentru unii asiguraţi care ar avea dreptul să primească pensie la o dată mult mai îndepărtată decât alţi asiguraţi”. În logica sesizării de neconstituţionalitate discriminarea ar consta în faptul că asiguraţii care vor ieşi la pensie sub imperiul noii legi ar fi dezavantajaţi faţă de cei pensionaţi anterior, prin faptul că lor li se stabileşte o vârstă mai ridicată şi o perioadă mai mare de cotizare pentru a putea fi pensionaţi. Această critică nu poate fi însă însuşită de Curtea Constituţională, întrucât argumentarea pe care se bazează nu ţine seama de dreptul autorităţii legiuitoare de a elabora politica legislativă în domeniul pensiilor în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat. A adopta punctul de vedere neîmpărtăşit de Curtea Constituţională ar însemna că, o dată elaborat un sistem de pensii, bazat pe anumite condiţii de vârstă şi de cotizare, acesta nu ar mai putea fi niciodată schimbat. Într-o astfel de concepţie se poate ajunge la negarea evoluţiei în reglementarea juridică a oricărui domeniu de activitate, ceea ce nu se poate admite.
În această ordine de idei, Curtea Constituţională reţine că respectarea egalităţii în drepturi, precum şi a obligaţiei de nediscriminare, stabilite prin prevederile art.16 alin.(1) din Constituţie, presupune luarea în considerare a tratamentului pe care legea îl prevede faţă de cei cărora li se aplică în decursul perioadei în care reglementările sale sunt în vigoare, iar nu în raport cu efectele produse prin reglementările legale anterioare. Reglementările juridice succesive pot prezenta în mod firesc diferenţe determinate de condiţiile obiective în care ele au fost adoptate.
De altfel, aşa cum rezultă din expunerea de motive la proiectul Legii privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, noua reglementare este fundamentată pe necesitatea adecvării sistemului de pensii la condiţiile existente în prezent în societate, pe cerinţa modernizării legislaţiei în domeniu şi a punerii sale de acord cu legislaţia majorităţii ţărilor europene.
De aceea, Curtea reţine că modificarea condiţiilor de vârstă şi a duratei de cotizare pentru cei care vor beneficia de pensie în viitor este justificată, fiind bazată pe considerente obiective şi raţionale, astfel că urmează să constate că art.41 alin.(2) din lege este constituţional în raport cu criticile cuprinse în sesizarea de neconstituţionalitate formulată de Curtea Supremă de Justiţie.
2. În ceea ce priveşte dispoziţiile art.198 din Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, dispoziţii referitoare la abrogarea art.103 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, prin sesizarea Curţii Supreme de Justiţie se invocă încălcarea dispoziţiilor art.16 alin.(1) din Constituţie sub două aspecte.
2.a) Cel dintâi aspect se referă la faptul că, prin abrogarea prevederilor art.103 din Legea nr.92/1992, republicată, text legal prin care în anul 1997 a fost instituită pensia de serviciu pentru magistraţi, se creează “o discriminare în defavoarea magistraţilor care vor fi pensionaţi după intrarea în vigoare a noii legi a pensiilor, în raport cu cei pensionaţi până la această dată, ceea ce este inadmisibil faţă de dispoziţiile art.16 din Constituţia României”.
Curtea Constituţională, examinând această susţinere, observă, din modul în care este formulată critica de neconstituţionalitate, că dispoziţia legală vizată este considerată discriminatorie în raport cu efectele produse în trecut de norma juridică pe care o abrogă, apreciindu-se, aşadar, că principiul egalităţii şi al nediscriminării, stabilit prin art.16 alin.(1) din Constituţie, ar putea să fie aplicabil cu privire la situaţii ce diferă ca urmare a succesiunii în timp a legilor prin care aceste situaţii au fost reglementate. Dimpotrivă însă, Curtea Constituţională reţine că şi în această privinţă sunt aplicabile considerentele avute în vedere anterior cu referire la constatarea constituţionalităţii art.42 alin.(1) din Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.
De aceea, în privinţa dispoziţiilor art.198 din aceeaşi lege prin care a fost abrogat art.103 din Legea nr.92/1992, republicată, nu poate fi primit cel dintâi aspect al criticii de neconstituţionalitate, referitor la introducerea unui tratament juridic diferit, discriminatoriu, pentru magistraţii care vor fi pensionaţi după intrarea în vigoare a noii legi a pensiilor, în raport cu magistraţii pensionaţi anterior prin aplicarea regimului de pensionare prevăzut la art.103 din Legea nr.92/1992, republicată.
2.b) Cel de-al doilea aspect pentru care în sesizarea Curţii Supreme de Justiţie este criticat textul art.198, prin care se abrogă art.103 din Legea nr.92/1992, republicată, îl constituie nesocotirea faptului că în România, ca şi în statele europene cu un anumit grad de dezvoltare, “dreptul la pensie de serviciu îl au toate forţele de apărare a ordinii publice — armata, poliţia şi serviciile speciale”. În acest sens, se arată că justificarea acordării şi menţinerii pensiei de serviciu, în cazul magistraţilor, rezidă în statutul special al acestora, care le interzice exercitarea unor activităţi producătoare de venituri, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, precum şi în gradul ridicat de risc pe care îl presupune exercitarea funcţiei de magistrat, caracteristică de altfel comună, astfel cum se arată în sesizare, pentru întregul personal al forţelor de apărare a ordinii publice, a ordinii de drept.
Din această argumentare rezultă ideea inegalităţii de tratament între magistraţi şi cadrele militare. Astfel, în timp ce prin abrogarea art.103 din Legea pentru organizarea judecătorească se suprimă magistraţilor dreptul de a li se stabili, în condiţiile legii, pensie de serviciu, militarii vor continua să beneficieze de pensia de serviciu pentru activitatea depusă, prevăzută la cap.II al Decretului nr.214/1977 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ care nu este prevăzut în cuprinsul art.198 din noua lege a pensiilor între dispoziţiile normative ce se abrogă la data intrării în vigoare a legii.
Decretul nr.214/1977 este aplicabil nu numai cadrelor din armată, ci şi celor din sistemul Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Protecţie şi Pază, Direcţiei Generale a Penitenciarelor din cadrul Ministerului Justiţiei etc.
Examinând cel de-al doilea aspect al criticii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională constată că aceasta este întemeiată.
Astfel pensia de serviciu pentru magistraţi, introdusă în anul 1997 prin efectul modificării şi completării Legii nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, la fel ca şi pensia de serviciu pentru militari, prevăzută de Decretul nr.214/1977 privind pensiile militare de stat, cu modificările ulterioare, au fost instituite în vederea stimulării stabilităţii în serviciu şi a formării unei cariere în magistratură sau, după caz, în rândul cadrelor militare permanente. Conform reglementărilor menţionate, pensia de serviciu se acordă la împlinirea vârstei de pensionare numai magistraţilor, respectiv militarilor care, în privinţa totalului vechimii lor în muncă, îndeplinesc condiţia de a fi lucrat un anumit număr de ani numai în magistratură sau, după caz, ca militar. Caracterul stimulativ al pensiei de serviciu constă, atât în cazul magistraţilor, cât şi în cel al militarilor, în modul de determinare a cuantumului pensiei în raport cu salariul, respectiv cu solda avută la data ieşirii la pensie. În plus, în ceea ce priveşte acordarea pensiei de serviciu pentru militari, se aplică un spor de 10% până la 20% pentru militarii care beneficiază în considerarea vechimii şi a activităţii meritorii de ordinul “Meritul Militar”, conform prevederilor art.11 din Legea nr.80/1995 privind Statutul cadrelor militare.
Constatând că aceste elemente care diferenţiază regimul de pensionare al militarilor şi al magistraţilor de regimul general al pensiilor asigură un tratament juridic specific celor două categorii de asiguraţi, Curtea Constituţională reţine că instituirea pensiei de serviciu pentru cadrele militare şi pentru magistraţi nu reprezintă un privilegiu, ci este justificată în mod obiectiv, ea constituind o compensaţie parţială a inconvenientelor ce rezultă din rigoarea statutelor speciale cărora trebuie să li se supună militarii şi magistraţii.
Astfel, aceste statute speciale stabilite de Parlament prin legi sunt mult mai severe, mai restrictive, impunând militarilor şi magistraţilor obligaţii şi interdicţii pe care celelalte categorii de asiguraţi nu le au. Într-adevăr acestora le sunt interzise activităţi ce le-ar putea aduce venituri suplimentare, care să le asigure posibilitatea efectivă de a-şi crea o situaţie materială de natură să le ofere după pensionare menţinerea unui nivel de viaţă cât mai apropiat de cel avut în timpul activităţii. Sub acest aspect art.30 alin.(1) din Legea nr.80/1995 privind Statutul cadrelor militare prevede pentru ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii în activitate obligaţia de a nu efectua activităţi care contravin demnităţii, prestigiului şi normelor de comportare ce decurg din calitatea lor de cadre militare; iar alin.(2) al aceluiaşi articol instituie pentru categoriile menţionate de militari interdicţia de a îndeplini alte funcţii decât cele în care sunt încadraţi, cu excepţia cumulului prevăzut de lege, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale, precum şi interdicţia de a fi asociat unic ori de a participa direct la administrarea sau conducerea unor organizaţii ori societăţi comerciale, cu excepţia numirii în consiliile de administraţie ale regiilor autonome şi societăţilor comerciale din subordinea Ministerului Apărării Naţionale, din cadrul industriei de apărare sau în legătură cu aceasta. În cazul magistraţilor, Constituţia însăşi, prin art.124 alin.(2) şi prin art.131 alin.(2), prevede, ca o garanţie a imparţialităţii magistraţilor, că funcţia de judecător şi, respectiv, aceea de procuror “[...] este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior”. În acelaşi timp art.112 din Legea nr.92/1992, republicată, prevede că magistraţilor le este interzisă exercitarea, direct sau prin persoane interpuse, a activităţilor de comerţ, participarea la conducerea unor societăţi comerciale sau civile, precum şi participarea la administrarea unor asemenea societăţi.
Un alt element comun care justifică în mod obiectiv şi rezonabil un tratament juridic asemănător al magistraţilor şi al cadrelor militare, inclusiv în ceea ce priveşte regimul de pensionare, îl reprezintă riscul pe care îl implică exercitarea profesiilor respective, ambele având un rol esenţial în apărarea drepturilor omului, a ordinii publice, a valorilor statului de drept. În considerarea riscurilor la care se expun în exercitarea atribuţiilor lor militarii şi magistraţii, Parlamentul a stabilit pentru militari dreptul de a purta uniformă şi dreptul de a folosi, în condiţiile legii, arme, iar, în mod corespunzător, în cazul magistraţilor, art.91 alin.3 din Legea nr.92/1992, republicată, prevede dreptul acestora şi al familiilor lor de a fi protejaţi în situaţiile în care viaţa, integritatea corporală sau avutul acestora este supus unor ameninţări. De asemenea, art.129 din Constituţie prevede că “Instanţele judecătoreşti dispun de poliţia pusă în serviciul lor”, iar în aplicarea acestor dispoziţii constituţionale art.143 din Legea nr.92/1992, republicată, stabileşte obligaţia Ministerului de Interne în acest sens. În sfârşit, art.239 din Codul penal, reglementând infracţiunea de ultraj, prevede în alineatul final agravarea pedepsei în cazul în care infracţiunea este “[...] săvârşită împotriva unui magistrat, poliţist sau jandarm, ori alt militar”.
Curtea Constituţională constată, pe de altă parte, că reglementarea în vigoare a pensiei de serviciu pentru militari, ca şi cea a pensiei de serviciu pentru magistraţi, cu diferenţele pe care această pensie le prezintă faţă de pensia comună de asigurări sociale, nu constituie o încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, principiu prevăzut de art.16 alin.(1) din Constituţie. Această constatare se bazează pe specificul comun al activităţii militarilor şi magistraţilor, care, astfel cum a rezultat din analiza anterioară a dispoziţiilor constituţionale şi legale aplicabile, impune celor două categorii profesionale obligaţii şi interdicţii severe, precum şi riscuri sporite, ceea ce justifică în mod obiectiv şi rezonabil o diferenţiere a regimului juridic de pensionare faţă de regimul stabilit pentru alţi asiguraţi care nu sunt supuşi aceloraşi exigenţe, restricţii şi riscuri.
În această ordine de idei Curtea Constituţională, dând curs dispoziţiilor art.11 şi 20 din Constituţie, referitoare la raportul dintre reglementările interne şi cele internaţionale, constată că principiul egalităţii în drepturi îşi găseşte expresia în numeroase acte internaţionale la care România este parte, printre care unul dintre cele mai recente este Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996 şi ratificată de România prin Legea nr.74 din 3 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.193 din 4 mai 1999. Astfel această cartă, care prin art.12 al părţii a II-a reglementează între altele “Dreptul la securitate socială”, prevede, de asemenea, la art.E al părţii a V-a, denumit “Nediscriminarea”, că “Respectarea drepturilor recunoscute în prezenta cartă trebuie asigurată fără deosebire de rasă, sex, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, sănătate, apartenenţă la o minoritate naţională, naştere sau orice altă situaţie”. În vederea interpretării acestui text anexa (intitulată “Câmpul de aplicare a Cartei sociale europene revizuite în privinţa persoanelor protejate”), care face parte integrantă din cartă, dispune cu aceeaşi forţă juridică în sensul că “O diferenţă de tratament pe un motiv obiectiv şi rezonabil nu este considerată ca discriminatorie”.
De asemenea, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, referitoare la aplicarea principiului egalităţii în faţa legii şi al nediscriminării, a stabilit constant, în deplin acord cu jurisprudenţa în materie, şi ea constantă, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, că principiul egalităţii nu este sinonim cu uniformitatea şi că pentru situaţii diferite poate exista un tratament juridic diferit, recunoscându-se dreptul la diferenţă. În acest sens sunt, de exemplu: Decizia nr.70 din 15 decembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.307 din 27 decembrie 1993; Decizia nr.74 din 13 iulie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.189 din 22 iulie 1994; Decizia nr.139 din 19 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.7 din 20 ianuarie 1997.
În acelaşi timp Curtea Constituţională constată că, faţă de asemănările subliniate anterior între situaţia cadrelor militare şi cea a magistraţilor, avându-se în vedere şi caracteristicile comune ale statutelor aplicabile acestor categorii profesionale, care au determinat în mod obiectiv reglementarea prin lege, în mod aproape identic, a pensiei de serviciu, nu se poate identifica o raţiune suficientă care să justifice aplicarea unui tratament diferit magistraţilor faţă de cadrele militare permanente, astfel cum s-a procedat prin art.198 din noua lege a pensiilor, care abrogă reglementarea privind pensia de serviciu a magistraţilor. Aşa fiind, se impune concluzia că este nejustificată abrogarea prin art.198 din Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale a dispoziţiilor art.103 din Legea nr.92/1992, republicată.
Într-adevăr, diferenţa de regim juridic ce se creează între pensia magistraţilor şi pensia militarilor constituie, în condiţiile înfăţişate prin considerentele anterioare, o încălcare de către legiuitor a egalităţii de tratament juridic, ceea ce, în absenţa unei determinări obiective, este contrar prevederilor art.16 alin.(1) din Constituţie, în înţelesul conferit acestui text constituţional prin dispoziţiile actelor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte. Între acestea figurează şi prevederile referitoare la nediscriminare ale art.E din partea a V-a a Cartei sociale europene revizuite, al căror cuprins, conturat prin dispoziţiile corespunzătoare ale anexei, cuprinde şi dispoziţia conform căreia “O diferenţă de tratament pe un motiv obiectiv şi rezonabil nu este considerată ca discriminatorie”. Din aceste dispoziţii, care sunt obligatorii pentru statul român, făcând parte din dreptul intern, conform art.11 din Constituţie, ca urmare a ratificării Cartei rezultă că este discriminatorie diferenţa de tratament juridic ce nu se întemeiază pe un motiv obiectiv şi rezonabil.
În acelaşi sens este de altfel şi jurisprudenţa îndelungată a Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat, în aplicarea prevederilor art.14 privind interzicerea discriminării din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (de exemplu, prin hotărârea pronunţată în cazul “Marks contra Belgiei”, 1979).
De asemenea, Curtea Constituţională, prin Decizia nr.1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.69 din 16 martie 1994, a stabilit că “un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice”. De asemenea, prin Decizia nr.135 din 5 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.345 din 17 decembrie 1996, Curtea Constituţională a reţinut că “principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite”.
Constatând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art.198 din Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, prin care se abrogă art.103 din Legea nr.92/1992, republicată, Curtea Constituţională observă totodată că această abrogare a reglementării legale referitoare la pensia de serviciu pentru magistraţi este contrară exigenţelor actuale pe care importante documente internaţionale le exprimă în mod direct cu privire la drepturile magistraţilor, în considerarea importanţei rolului acestora în apărarea statului de drept.
Astfel, “Principiile fundamentale privind independenţa magistraturii”, adoptate de cel de-al VII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor (Milano, 26 august — 6 septembrie 1985) şi confirmate de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite prin rezoluţiile nr.40/32 din 29 noiembrie 1985 şi nr.40/146 din 13 decembrie 1985, prevăd în mod expres prin art.11 că “durata mandatului judecătorilor, independenţa acestora, siguranţa lor, remuneraţia corespunzătoare, condiţiile de muncă, pensiile şi vârsta de pensionare sunt în mod adecvat garantate prin lege”.
În mod asemănător, “Recomandarea nr.R (94) 12 cu privire la independenţa, eficacitatea şi rolul judecătorilor”, adoptată la 13 octombrie 1994 de Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, subliniind importanţa independenţei judecătorilor în scopul întăririi preeminenţei dreptului în statele democratice şi în considerarea art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a “Principiilor fundamentale [ale Organizaţiei Naţiunilor Unite] privind independenţa magistraturii”, anterior menţionate, a stabilit, printre alte importante măsuri pe care statele membre urmează să le adopte, şi pe aceea “de a veghea ca statutul şi remuneraţia judecătorilor să fie pe măsura demnităţii profesiei lor şi a responsabilităţilor pe care şi le asumă”.
De asemenea, art.6.4 din “Carta europeană privind statutul judecătorilor”, adoptată în anul 1998, prevede că “În mod special, statutul garantează judecătorului sau judecătoarei care a împlinit vârsta legală pentru încetarea funcţiei, după ce a exercitat-o ca profesie o perioadă determinată, plata unei pensii al cărei nivel trebuie să fie cât mai apropiat posibil de acela al ultimei remuneraţii primite pentru activitatea jurisdicţională”.
Din examinarea documentelor internaţionale menţionate, Curtea Constituţională reţine preocuparea organismelor care le-au adoptat de a se promova independenţa şi imparţialitatea judecătorilor, ţinând seama că judecătorii se pronunţă asupra vieţii, libertăţilor, drepturilor, îndatoririlor şi bunurilor cetăţenilor. În acest context, o importanţă deosebită o au măsurile preconizate pentru asigurarea unui statut, a unei remuneraţii şi a pensiei adecvate pentru magistraţi, precum şi a garantării prin lege a acestora. De asemenea, Curtea Constituţională constată că în toate aceste documente principiile şi măsurile stabilite cu privire la statutul şi drepturile magistraţilor sunt puse în relaţie directă cu prevederile art.10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cu cele ale art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul fundamental al oricărei persoane de a fi judecată de un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege.
În aceste condiţii, Curtea Constituţională constată că, deşi unele dintre documentele internaţionale menţionate au valoare de recomandare prin prevederile pe care le conţin şi prin finalităţile pe care le urmăresc, fiecare dintre acestea vizează direct texte cuprinse în pacte şi în tratate la care România este parte şi, prin urmare, se înscriu în spiritul prevederilor art.11 şi 20 din Constituţie.
Totodată, Curtea Constituţională reţine că raţiunile pe care se întemeiază prevederile din actele internaţionale avute în vedere în considerentele anterioare ale acestei decizii se află în convergenţă cu dispoziţiile art.123 alin.(2) din Constituţie, conform cărora “Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”. Într-adevăr, aceste dispoziţii constituţionale nu au un caracter declarativ, ci constituie norme constituţionale obligatorii pentru Parlament, care are îndatorirea de a legifera instituirea unor mecanisme corespunzătoare de asigurare reală a independenţei judecătorilor, fără de care nu se poate concepe existenţa statului de drept, prevăzută prin art.1 alin.(3) din Constituţie. Aşa fiind, abrogarea art.103 din Legea nr.92/1992, republicată, contravine şi principiului stabilit prin art.123 alin.(2) din Constituţie.
În sfârşit, Curtea Constituţională constată că argumentele care conduc la admiterea sesizării de neconstituţionalitate formulate de Curtea Supremă de Justiţie se regăsesc şi în poziţia Guvernului care, în calitatea sa de iniţiator al proiectului noii legi a pensiilor, nu a realizat nici o deosebire de tratament juridic între pensia de serviciu a magistraţilor şi aceea a cadrelor militare, menţinând ambele categorii. De asemenea, Guvernul, prin reprezentantul său, ministrul muncii şi protecţiei sociale, în cadrul dezbaterilor parlamentare asupra proiectului legii, a combătut propunerea făcută de unii parlamentari de a se abroga dispoziţiile legale care reglementează pensia de serviciu pentru magistraţi, atât prin argumente de drept comparat, cât şi prin invocarea asemănărilor cu pensia de serviciu a militarilor, astfel cum rezultă din stenograma şedinţei Senatului din 30 octombrie 1999. De altfel, Senatul a adoptat art.198 din Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale în redactarea cuprinsă în proiectul înaintat de Guvern, aşadar fără abrogarea art.103 din Legea nr.92/1992, republicată, ceea ce a determinat consecinţa aplicării dispoziţiilor art.76 din Constituţie, referitoare la desfăşurarea procedurii de mediere între cele două Camere ale Parlamentului.
De asemenea, în punctul de vedere comunicat Curţii Constituţionale cu ocazia soluţionării de către aceasta a sesizării de neconstituţionalitate formulate de Curtea Supremă de Justiţie, Guvernul a considerat că sesizarea este întemeiată, concluzionând în sensul că “prevederile art.198 din Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, care privesc abrogarea art.103 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale [...]”.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art.11, al art.16 alin.(1), al art.20 alin.(2), al art.123 alin.(2), al art.144 lit.a) şi al art.145 alin.(1) din Constituţie, precum şi al art.2 alin.(3), al art.17 şi următoarele din Legea nr.47/1992, republicată,

CURTEA
În numele legii
DECIDE:
1. Constată că dispoziţiile art.41 alin.(2) din Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale sunt constituţionale.
2. Constată că dispoziţiile art.198 din aceeaşi lege, prin care a fost abrogat art.103 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, sunt neconstituţionale.
Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedintelui Camerei Deputaţilor şi preşedintelui Senatului, în scopul deschiderii procedurii prevăzute de art.145 alin.(1) din Constituţie, precum şi Curţii Supreme de Justiţie, şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Definitivă şi obligatorie.
Deliberarea a avut loc la data de 2 februarie 2000 şi la ea au participat: Lucian Mihai, preşedinte, Costică Bulai, Constantin Doldur, Kozsokár Gábor, Ioan Muraru, Nicolae Popa, Lucian Stângu, Florin Bucur Vasilescu şi Romul Petru Vonica, judecători...









DECIZIA Nr.223
din 13 martie 2007

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.78 alin.(1) şi (4) din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale

Publicată în Monitorul Oficial nr.275 din 25.04.2007

...În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.78 alin.(4) din Legea nr.19/2000, Curtea reţine că, potrivit art.47 alin.(2) din Constituţie, condiţiile de exercitare a dreptului la pensie, a celorlalte drepturi de asigurări sociale şi a altor forme de asistenţă socială, sunt stabilite de lege. Astfel, legiuitorul este în drept să stabilească şi să modifice, ori de câte ori apare această necesitate, condiţiile şi criteriile de acordare a pensiilor, modul de calcul şi cuantumul acestora, având în vedere nevoia de a asigura un nivel de trai decent şi dreptul la protecţie socială, dar şi posibilităţile economico-financiare existente în diferite intervale de timp. În acelaşi timp, cuantumul pensiei nu trebuie să fie neapărat proporţional cu valoarea contribuţiei la fondul de asigurări sociale, pentru că această contribuţie nu constituie un depozit ce urmează a fi restituit, iar pensia şi celelalte drepturi de asigurări sociale se acordă în conformitate cu principiile subsidiarităţii şi ale solidarităţii sociale...


DECIZIA Nr.290
din 1 iulie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.79 şi 80 din Legea nr.164/2001 privind pensiile militare de stat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

Publicată în Monitorul Oficial nr.735 din 16.08.2004

...Componentele dreptului la pensie, printre care cele mai importante sunt tipul pensiei, condiţiile de acordare a diferitelor tipuri de pensie, modul de calcul şi plata pensiei, sunt, potrivit prevederilor art.47 alin.(2) din Constituţie, republicată, stabilite prin lege. Astfel, legiuitorul este în drept să modifice şi să completeze reglementările legale referitoare la condiţiile de exercitare a dreptului la pensie ori de câte ori consideră că situaţia economică a ţării, resursele financiare existente permit sau impun anumite modificări, dar orice reglementare nouă se aplică numai de la data intrării sale în vigoare. O nouă legislaţie referitoare la pensii nu se aplică în mod automat persoanelor pensionate pe baza legislaţiei anterior în vigoare. O asemenea aplicare ar însemna o extindere a incidenţei actului normativ asupra unor situaţii din trecut, care ar avea efect retroactiv şi ar contraveni dispoziţiilor art.15 alin.(2) din Constituţie, republicată...

DECIZIA nr. 278
din 21 martie 2006
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 346 din 17/04/2006

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 78 şi 80 din Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat

... De asemenea, Curtea consideră că nu pot fi reţinute nici susţinerile autorilor excepţiei potrivit cărora art. 78 şi 80 din Legea nr. 164/2001 au efecte retroactive. Într-adevăr, drepturile de pensie stabilite anterior intrării în vigoare a acestor reglementări legale nu sunt atinse, iar actualizarea, recalcularea şi recorelarea acelor pensii se pot face numai în favoarea beneficiarilor...





Sursa :site oficial al
Curtii Constitutionale a Romaniei
www.ccr.ro



DECIZIA nr.82
din 15 ianuarie 2009
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.230/2008 pentru modificarea unor acte normative în domeniul pensiilor din sistemul public, pensiilor de stat şi al celor de serviciu
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Ion Predescu - judecător
Puskás Valentin Zoltán - judecător
Tudorel Toader - judecător
Augustin Zegrean - judecător
Simona Ricu - procuror
Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.230/2008 pentru modificarea unor acte normative în domeniul pensiilor din sistemul public, pensiilor de stat şi al celor de serviciu, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului.
La apelul nominal, se prezintă din partea Instituţiei Avocatului Poporului expert pentru probleme juridice Bianca Drăghici.
Magistratul-asistent referă asupra actelor depuse de la dosar prin care Stănică Vergică, Asofie Ionel, Ristea Voicu, Constantin Stancu, Popescu Răzvan Dragoş, Iancu Florin, Truşcă Adrian şi Chiriac Constantin, reprezentaţi prin avocat Lucian Bolcaş, formulează o cerere de intervenţie în cauză. De asemenea, a
menţionat şi actul depus de Radu-Cristian Brăileanu prin care se solicită intervenţia în interes propriu.
Domnul avocat Lucian Bolcaş, prezent în sală, solicită admiterea cererii de intervenţie, invocând art.14 din Legea nr.47/1992.
Preşedintele dă cuvântul reprezentantului Ministerului Public asupra cererilor formulate.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea cererilor de intervenţie accesorie şi intervenţie în interes propriu, arătând că acestea sunt aplicabile doar în procesul civil, iar nu şi în faţa jurisdicţiei constituţionale.
Curtea, deliberând, respinge cererile de intervenţie formulate, întrucât dispoziţiile art.49 din Codul de procedură civilă, referitoare la cererile de intervenţie, sunt aplicabile doar în ceea ce priveşte procesul civil, iar nu şi în faţa Curţii Constituţionale, care îşi exercită atribuţiile potrivit unei proceduri jurisdicţionale autonome.
Cauza fiind în stare de judecată, Preşedintele Curţii acordă cuvântul pe fond reprezentantului Avocatului Poporului.
Reprezentantul Avocatului Poporului solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, aşa cum a fost formulată.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, în care sens susţine că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.230/2008 nu aduce atingere dreptului la pensie şi dreptului la muncă.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
Prin Adresa nr.000108 din 7 ianuarie 2009, înaintată Curţii Constituţionale în temeiul art.146 lit.d) teza finală din Constituţie, Avocatul Poporului a ridicat
direct excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.230/2008 pentru modificarea unor acte normative în domeniul pensiilor din sistemul public, pensiilor de stat şi al celor de serviciu.
În motivarea excepţiei, Avocatul Poporului invocă trei aspecte principale care pun în discuţie constituţionalitatea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.230/2008.
1. Actul normativ criticat este contrar art.115 alin.(6) din Constituţie, întrucât afectează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la muncă şi dreptul la pensie prevăzute de art.41 şi art.47 alin.(2) teza întâi din Legea fundamentală. În acest sens, aminteşte că, potrivit celor statuate de Curtea Constituţională în Decizia nr.1189/2008, sensul juridic al verbului „a afecta" cuprinde mai multe nuanţe, precum pe cel de „a suprima", „a aduce atingere", „a prejudicia", „a vătăma", „a leza" sau „a antrena consecinţe negative". Or, potrivit acestor conotaţii, prin interdicţia ce se impune pensionarilor pentru limită de vârstă, precum şi celor ai instituţiilor din sistemul justiţiei, de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională de a cumula pensia cu veniturile obţinute dintr-o funcţie remunerată de la bugetul de stat sunt afectate dreptul la muncă şi dreptul la pensie în însăşi substanţa lor. În plus, prin conţinutul lor, acestea sunt drepturi complexe care includ şi dreptul la salariu şi dreptul la condiţii rezonabile de viaţă, care să asigure un trai civilizat şi decent al cetăţenilor.
Prin prisma aceleiaşi critici, privind încălcarea dreptului la muncă, Avocatul Poporului consideră că este încălcat şi art.20 din Constituţie prin raportare la prevederile art.6 pct.1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, care recunoaşte şi garantează dreptul la muncă.
În lumina tuturor acestor texte, arată că dreptul la muncă al unei persoane nu poate forma obiectul vreunei îngrădiri sau limitări, fiecare persoană fiind liberă să
muncească în măsura posibilităţilor sale fizice şi intelectuale pe care singură le poate aprecia.
2. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.230/2008 contravine art.135 alin.(2) lit.f) din Legea fundamentală, care stabileşte în sarcina statului obligaţia de a crea condiţiile necesare pentru creşterea calităţii vieţii.
De asemenea, sunt încălcate şi prevederile art.44 din Constituţie, referitor la dreptul de proprietate privată, precum şi ale art.1 paragraful 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin care este consacrat şi protejat dreptul de proprietate. În acest sens, arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauza Bucheň contra Cehiei- 2002, noţiunea de „bun" înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică, astfel că dreptul la salariu şi dreptul la pensie pot fi asimilate unui drept de proprietate. Aşa fiind, interdicţia de a cumula pensia cu salariul echivalează practic cu o expropriere, fapt ce contravine art.44 alin.(3) din Constituţie.
Avocatul Poporului consideră, de asemenea, că actul normativ criticat nu poate desfiinţa un drept câştigat, de vreme ce dreptul la pensie este un drept garantat de art.47 alin.(2) teza întâi din Legea fundamentală.
3. Prin nerespectarea drepturilor fundamentale amintite, se încalcă şi prevederile art.1 alin.(5) din Legea fundamentală care instituie obligaţia respectării Constituţiei şi a supremaţiei sale. În aceste condiţii, motivele de ordin financiar care au stat la baza emiterii ordonanţei nu pot justifica încălcarea dispoziţiilor constituţionale menţionate.
În conformitate cu dispoziţiile art.33 din Legea nr.47/1992, sesizarea a fost transmisă preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul consideră că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.230/2008 este constituţională. În acest sens, arată că acest act normativ prevede exercitarea unui drept de opţiune şi nu o suprimare a dreptului la muncă sau la pensie, aşa încât nu sunt incidente prevederile art.115 alin.(6) din Constituţie. Astfel, „dreptul la muncă prevăzut de art.41 din Constituţie nu limitează exercitarea acestuia doar în cazurile în care cetăţeanul este angajat cu contract individual de muncă sau desfăşoară o activitate pe baza unor raporturi de serviciu, ci vizează şi acele situaţii în care prestaţiile se plătesc cu ora sau în alte moduri, stabilite prin convenţia părţilor". De asemenea, dreptul la pensie nu este desfiinţat, suspendarea intervenind doar ca urmare a opţiunii exprimate a persoanei pensionate de a se reîncadra în corpul activ al societăţii, prin angajarea în cadrul sistemului public. Această suspendare nu operează şi în situaţia reîncadrării în sistemul privat.
Guvernul mai arată că, „aşa cum prin lege se impun condiţii specifice referitoare la studii, vechime etc., în acelaşi mod, printr-un act normativ cu forţă juridică de lege, poate fi stabilită condiţia de a nu beneficia de pensie la momentul încadrării într-o funcţie din sistemul public", fapt ce nu contravine art.41 alin.(1) din Constituţie. În sprijinul acestor argumente este invocată şi Decizia Curţii Constituţionale nr.739/2008, în care s-a arătat că art.41 din Legea fundamentală nu interzice stabilirea unor condiţii în legătură cu exercitarea dreptului la muncă atât timp cât orice persoană care doreşte să aleagă o profesie sau un loc de muncă este chemată să întrunească aceste condiţii legale.
În legătură cu susţinerea potrivit căreia Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.230/2008 ar contraveni art.115 alin.(6) din Constituţie, Guvernul arată că posibilitatea de a cumula dreptul pensiei cu salariul „nu reprezintă un drept în sine, cu atât mai puţin un drept fundamental", ci o opţiune a legiuitorului în funcţie de realităţile sociale şi economice de la un moment dat. În acelaşi sens, susţine că „nu se poate pune nici problema unei limitări a exerciţiului unor drepturi, care, fiecare
în sine şi separat, se pot exercita în condiţii nemodificate de actul normativ contestat", iar dreptul la muncă „nu presupune obligaţia corelativă a statului de a asigura tuturor angajarea în sistemul public".
În sensul celor arătate, invocă şi considerentele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr.375/2005 şi Decizia nr.290/2004. În schimb, se apreciază că jurisprudenţa invocată de Avocatul Poporului în motivarea sa are în vedere alte situaţii decât cele în speţă.
În legătură cu susţinerea de neconstituţionalitate raportată la art.135 alin.(2) lit.f) din Constituţie, Guvernul arată că acest articol instituie o obligaţie de mijloace, iar nu de rezultat, iar această obligaţie trebuie apreciată „în raport cu circumstanţele unui anumit stadiu de dezvoltare economică."
Critica privind încălcarea dreptului de proprietate şi realizarea unei exproprieri este respinsă cu motivarea că, potrivit Legii nr.33/1994, obiectul exproprierii poate fi doar bunuri imobile, iar nu şi sume de bani pe care o persoană nu le-a obţinut încă, iar exproprierea se realizează pentru lucrări de interes public, ceea ce nu este cazul în speţă.
În sfârşit, în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi modul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a interpretat noţiunea de „bun" în cauza Bucheň contra Cehiei, Guvernul, fără a contesta că dreptul la pensie poate fi considerat un „bun", arată că acest drept nu este încălcat, ordonanţa de urgenţă criticată vizând doar cumulul pensiei cu salariul. În plus, arată că, în speţa amintită, Curtea de la Strasbourg nu s-a pronunţat asupra acestei probleme.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând sesizarea formulată de Avocatul Poporului, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, actele depuse la dosar, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.146 alit.d) teza finală din Constituţie, precum şi ale art.1 alin.(2), ale art.2, 3, 10 şi 29-33 din Legea nr.47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.230/2008 pentru modificarea unor acte normative în domeniul pensiilor din sistemul public, pensiilor de stat şi al celor de serviciu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.4 din 5 ianuarie 2009.
Avocatul Poporului susţine că acest act normativ încalcă următoarele prevederi constituţionale: art.1 alin.(5) care consacră supremaţiei Constituţiei şi instituie obligaţia respectării sale, art.41 alin.(1) referitor la dreptul la muncă, art.44 privind dreptul de proprietate privată, art.47 alin.(2) teza întâi referitor la dreptul la pensie şi art.135 alin.(2) lit.f) care instituie obligaţia statului de a crea condiţiile necesare pentru creşterea calităţii vieţii. De asemenea, consideră că este încălcat şi art.20 din Constituţie prin raportare la dispoziţiile art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care se referă la dreptul de proprietate, şi în raport cu prevederile art.6 pct.1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, care recunoaşte şi garantează dreptul la muncă.
Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, potrivit susţinerilor Avocatului Poporului, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.230/2008 contravine dispoziţiilor constituţionale sub mai multe aspecte. Unele dintre aceste aspecte pun în discuţie constituţionalitatea extrinsecă a actului normativ, în timp ce altele se referă la conţinutul reglementării în sine.
Astfel, autorul excepţiei susţine că acest act normativ afectează drepturi fundamentale, precum dreptul la muncă şi dreptul la pensie, contravenind astfel art.115 alin.(6) din Constituţie care stabileşte domeniile în care ordonanţele de urgenţă nu pot reglementa. De asemenea, între motivele invocate în susţinerea excepţiei se regăsesc şi cele referitoare la încălcarea dreptului de proprietate, nerespectarea obligaţiei statului de a crea condiţiile necesare pentru creşterea calităţii vieţii, acţiunea retroactivă a prevederilor ordonanţei prin desfiinţarea unor drepturi câştigate şi nerespectarea supremaţiei Constituţiei.
Curtea urmează să analizeze mai întâi dacă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.230/2008 respectă condiţiile de constituţionalitate extrinsecă puse în discuţie de Avocatul Poporului, respectiv dacă afectează drepturi fundamentale, contravenind, în consecinţă, art.115 alin.(6) din Constituţie.
Din această perspectivă, Curtea constată că, prin dispoziţiile cuprinse în ordonanţă, se interzice cumulul pensiei cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională desfăşurată în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice şi, corelativ, se impune obligaţia persoanelor aflate în situaţia menţionată de a opta pentru pensie ori pentru veniturile realizate din activitatea profesională, altfel spus, de a renunţa la pensie continuându-şi activitatea profesională sau de a înceta activitatea profesională aducătoare de venituri şi de a-şi conserva pensia.
Interdicţiile şi obligaţiile impuse prin ordonanţă afectează prin limitare atât dreptul la pensie prevăzut de art. 47 alin.(2) din Constituţia României, cât şi dreptul la muncă consacrat prin art. 41 din Legea fundamentală.
Luând în considerare prevederile art. 115 alin.(6) din Constituţie, în conformitate cu care ordonanţele de urgenţă nu pot afecta drepturile şi libertăţile prevăzute în Constituţie, Curtea Constituţională urmează să constate că prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 230/2008 sunt neconstituţionale, deoarece afectează drepturile fundamentale menţionate mai sus.
Faţă de cauza de neconstituţionalitate astfel reţinută, Curtea Constituţională constată că nu mai este cazul să se examineze şi celelalte motive de neconstituţionalitate invocate de Avocatul Poporului.
Curtea face, de asemenea, precizarea că, prin constatarea neconstituţionalităţii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.230/2008, Guvernul nu este împiedicat să promoveze, cu respectarea dispoziţiilor constituţionale amintite mai sus, a principiilor neretroactivităţii legii, nediscriminării şi egalităţii în drepturi şi a celorlalte norme şi principii prevăzute de Constituţie, măsurile necesare cu privire la cazurile şi condiţiile în care pensia poate fi cumulată cu veniturile realizate din muncă.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.146 lit.d) şi al art.147 alin.(4) din Constituţie, precum şi al art.1-3, al art.11 alin.(1) lit.A.d) şi al art.32-33 din Legea nr.47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului şi constată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.230/2008 pentru modificarea unor acte normative în domeniul pensiilor din sistemul public, pensiilor de stat şi al celor de serviciu este contrară art.115 alin.(6) din Constituţie.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 ianuarie 2009.